10 de ani de la adoptarea primului regulament ICE: cauza sărbătoririi sau a preocupării?

Până în prezent, cetățenii europeni și societatea civilă organizată au jucat un rol central în adaptarea inițiativei cetățenești europene (ICE) la scopul urmărit; în prezent, instituțiile europene trebuie să li se alăture și să își intensifice jocul.

Pe măsură ce se împlinesc zece ani de aplicare a Regulamentului privind inițiativa cetățenească europeană, analizăm mai îndeaproape acest instrument transnațional, care a promis să aducă în prim-plan problemele pe care cetățenii le îngrijesc, dar care au fost ignorate de clasa politică a Europei. Constatăm că aceasta a fost o ambiție destul de strălucită pentru o democrație unică și îngrozitoare a Uniunii. Cum putem apoi să începem cu ceea ce avem și să îndeplinim mai bine promisiunea ICE din urmă cu un deceniu?

Ar trebui să fie foarte mândru faptul că primul instrument transnațional al democrației participative din lume a fost creat de Uniunea Europeană în urmă cu zece ani. Concepută în cadrul Convenției constituționale din 2001-03, consacrată în Tratatul de la Lisabona din 2007, inițiativa cetățenească europeană a primit cadrul său juridic pentru a deveni operațional în urmă cu zece ani, ceea ce a permis lansarea primelor ICE propriu-zise un an mai târziu, în 2012. La împlinirea vârstei de 10 de ani de la intrarea în vigoare a regulamentului, avem motive de sărbătoare sau de îngrijorare?

Multe se pot întâmpla în zece ani. Integrarea europeană este plină de exemple de aniversări decenale audioase. În 1960, Comunitățile Europene au sărbătorit 10 de ani de la Declarația Schuman. În ultimii zece ani, au fost semnate Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, Tratatul de la Roma și Tratatul Euratom. Cea de-a 10-a aniversare a acestuia din urmă a fost marcată, la rândul său, de evoluții majore, printre care fuzionarea instituțiilor înființate prin aceste trei tratate într-un singur set de organisme ale UE pe care le cunoaștem astăzi. Ce putem însă face din primul deceniu al inițiativei cetățenești europene?

Până în prezent, 101 de ICE au solicitat înregistrarea din 2011, aproape una pe lună în medie. Aceasta este o mărturie impresionantă a vivacității societății civile europene din partea tuturor conturilor. Dar, de acolo, cifrele scad: 76 au fost înregistrate, 6 au reușit să colecteze un milion de semnături necesare în cel puțin șapte state membre sau 7 dacă unul dintre acestea contează, așa cum o facem, ICE autoorganizată STOP TTIP, care a fost ulterior revendicată de Curtea de Justiție a UE.

Cu toate acestea, cel mai important este faptul că, din cele 7 de inițiative care au dus la atingerea obiectivului, ar fi de așteptat mai multe povești de succes legislative. Una dintre puținele activități de monitorizare desfășurate de Comisia Europeană s-a bazat pe inițiativaRight2Wate r. Aceasta a avut ca rezultat revizuirea Directivei privind apa potabilă, care a intrat în vigoare la începutul acestui an, ca răspuns atenuat (fără pun intenționat), o stagnare la 9 ani de la lansarea primei inițiative cetățenești europene încununate de succes. Se pare că este mai ușor pentru cămilele proverbiale să treacă cu ochiul unui ac decât pentru ca o ICE lansată să fie transformată în legislație.

De ce o copilărie atât de blândă de la o naștere atât de promițătoare? Și de unde ar trebui să mergem de aici?

Ce se întâmplă în nume?

Trebuie să ne întoarcem la însăși nașterea ICE, care în urmă cu zece ani a fost aproape omniprezentă salutată, deoarece cei mai mulți credeau că acesta este un instrument fără precedent, cu un impact potențial formidabil asupra vieții democratice a Uniunii. Cu toate acestea, au existat încă de la început carențe în ceea ce privește acest consens aparent, reflectând opinii foarte diferite cu privire la natura dorită a democrației și a participării cetățenilor în UE. De atunci, ICE trebuia să servească testului democratic Rorschach al UE – o inovație democratică transnațională cu o concepție suficient de ambiguă pentru a permite citiri diferite de către diferite părți interesate. Pe scurt, cea mai ambițioasă lectură utilizează perspectiva democrației directe care, de obicei, înglobează mecanisme consultative sau obligatorii ascendente pentru exprimarea directă a preferințelor cetățenilor, cum ar fi inițiativele legislative și referendumurile. Democrația participativă este o noțiune mai largă popularizată de teoria republicană, care înglobează diferite modalități de realizare a idealului de cetățenie activă, atât pentru indivizi sau grupuri implicate, cât și pentru societate în ansamblu. În cele din urmă, democrația deliberativă este ceea ce afirmă cu privire la staniu, o înțelegere a democrației ca forum de dezbatere politică care ar putea contribui, sperăm, la obținerea unui fel de consens, permițând eventual cetățenilor să își schimbe preferințele prin intermediul raționamentului public colectiv.

Fiecare dintre aceste înțelegeri ale democrației conduce la o idee diferită cu privire la scopul, domeniul de aplicare și potențialul ICE. Prin intermediul unor analogii cu inițiative populare similare la nivel național, ICE a fost inițial salutată ca „primul instrument transnațional al democrației directe”. La celălalt capăt al spectrului, Comisia Europeană a fost mai mult decât mulțumită de ambiguitatea inerentă a ICE pentru a pune accentul mai degrabă pe simpla deliberare transnațională decât pe procesul decizional al cetățenilor. În acest din urmă sens, ICE ar putea servi drept soluție miraculoasă pentru a aborda apatia cetățenilor sau cel puțin indiferența față de afacerile europene. De exemplu, atunci când a făcut presiuni în 2010 de către mass-media cu privire la pericolul ca ICE să nu reușească să elimine decalajul democratic dintre Bruxelles și cetățeni, vicepreședintele său la momentul respectiv, Maros to be to the EU, nu a fost de acord „nu numai pentru că oferă cetățenilor o cale directă de a-și face auzită vocea la Bruxelles, ci și pentru că va stimula o adevărată dezbatere transfrontalieră cu privire la chestiuni legate de UE.”

Decalajul de așteptare dintre cei din societatea civilă care își spun speranța într-o democrație mai directă și o Comisie care se teme că cultura sa decizională izolată va fi depășită a fost doar parțial rezolvată după mult așteptata adoptare a noului Regulament 2.0 privind ICE, mult mai ușor de utilizat, care a devenit aplicabil în 2020. La prima vedere, se pare că am ajuns la o înțelegere comună conform căreia ICE, în forma sa actuală, nu este nici mai mult, nici mai puțin decât un instrument de stabilire a agendei transnaționale. Ca atare și foarte ocazional, o ICE poate genera dezbateri transnaționale și poate aduce în prim-plan probleme noi de care cetățenii se ocupă și care au fost ignorate de clasa politică. Aceasta este o ambiție destul de tensionată pentru îngrozitoarea unică a Uniunii. Cum putem apoi să începem cu ceea ce avem și să îndeplinim mai bine promisiunea ICE?

Cum să nu aruncăm copilul cu apa de baie?

Literatura de specialitate din ce în ce mai extinsă a propus multe căi pe această temă, dar, cel mai important, ce se poate face fără modificarea tratatului? În primul rând, este necesar să se abordeze miditatea că, în ceea ce privește ICE, Comisia este atât judecător, cât și juriu, având atât competența de a decide cu privire la admisibilitatea și monitorizarea acestora, cât și soarta finală a acestora. Considerăm că acest proces de evaluare, deși rămâne în mâinile Comisiei, trebuie să fie deschis celorlalți doi actori instituționali, și anume Consiliul și Parlamentul. Dar dincolo de reforma instituțională, este în joc însăși etica democratică a acestor instituții. Nu numai normele formale, ci și etica sau mentalitățile democratice împărtășite ne influențează practica de zi cu zi.

Să ne amintim pentru un moment dat că fiecare petiție de lansare a ICE preia bannerul unei cauze pe care mulți cetățeni o consideră suficient de importantă pentru a se implica în sarcina dificilă a politicii transnaționale și a organizării – fie că este vorba de lupta pentru climă, de venitul de bază necondiționat în Europa, de drepturile politice depline ale cetățenilor UE sau de accesul echitabil la vaccinuri la nivel mondial, campaniile ICE nu se limitează doar la dezbaterea la nivel transfrontalier a cluburilor. Prin activitatea intensă a organizatorilor și a susținătorilor săi, fiecare ICE generează o nouă rețea transnațională inestimabilă, coaliții eterogene de europeni dedicați, care aleg să își amplifice vocea atât orizontal, prin europenizarea sferelor publice naționale respective, cât și vertical, prin exercitarea de presiuni asupra instituțiilor UE. Cu toate acestea, cercetările au arătat că, fără un sprijin instituțional conștient, marea majoritate a acestor energii militante se evaporă la încheierea lor oficială. După un curent puternic, campania ICE tipică lasă în urmă o albia uscată a râului. Doar câteva dintre ele își consolidează moștenirea într-o sursă permanentă de participare politică ascendentă și transfrontalieră.

Având în vedere această „risipă democratică”, considerăm că ar fi oportun ca Comisia să pună în aplicare modalități inovatoare de menținere în viață a bogatului capital uman generat de ICE. Acest lucru nu ar fi adecvat pentru un organism care ar trebui să fie gardianul tratatelor? Aceasta nu ar fi o astfel de ordine înaltă – în definitiv, organizatorii ICE își vor fi aruncat deja plasa, astfel încât mandarinele CE vor avea nevoie doar de ajutor pentru colectarea capturilor. Pentru a pune în aplicare o abordare autentică a integrării durabile, UE va trebui să adopte mai bine procesele durabile, reziliente și susținute politic de la o generație la alta. Dincolo de menținerea în viață a unor rețele de participare și a unor forțe democratice prețioase, o astfel de abordare ar contribui la sprijinirea drepturilor UE și a statului de drept printr-o participare susținută și un sentiment de asumare de către tot mai mulți cetățeni din Europa – și, sperăm, dincolo de aceasta – a faptului că Uniunea le aparține, de asemenea.

Un copil nu mai

Până în prezent, și poate deloc surprinzător, cetățenii europeni și societatea civilă organizată sunt cei care au jucat un rol central în adaptarea ICE la scopul urmărit. Indiferent de proveniență, ei trebuie să continue să vorbească adevărul la putere. Dar, în această etapă, instituțiile europene trebuie să li se alăture în această mare aventură democratică și să își intensifice jocul. La începutul mandatului său, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, s-a angajat să „răspundă printr-un act legislativ” ori de câte ori Parlamentul European „adoptă rezoluții prin care solicită Comisiei să prezinte propuneri legislative” (O Uniune mai ambițioasă). Conștient de acest nou angajament, Parlamentul European l-a putut testa prin exercitarea dreptului său de a adopta nu numai rezoluții fără caracter obligatoriu care aprobă ICE de succes – așa cum a procedat cel mai recent în cazul Minority SafePack, ci și prin exercitarea dreptului său de inițiativă și prin depunerea de rezoluții în temeiul articolul 225 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Acest mod de acțiune ar da roade angajamentului instituțiilor de a participa mai mult cetățenii UE la procesul de elaborare a politicilor europene. Imaginați-vă: o reacție în lanț a cetățenilor, prin intermediul PE și al Comisiei, către un nou act legislativ al UE. Democrația transnațională începe cu a-i ține pe cei aflați la putere în conformitate cu propriile cuvinte.

Declinarea responsabilității: Opiniile exprimate pe Forumul ICE reflectă doar punctul de vedere al autorilor lor șiîn niciun caz nu pot fi considerate ca reflectândpoziția Comisiei Europene sau a Uniunii Europene.