European Youth Portal
Information and opportunities for young people across Europe.

Râs cu Lacrimi în Brazilia

Povestea voluntarei SEV Cristina Restea al cărei stagiu de 6 luni s-a desfăşurat pe pământ latino-american

A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Râs cu Lacrimi. Povestea numelui ei a luat naștere într-o seară, când aceasta era mică și se juca cu un prieten de-al ei prin pădure. Băiatul a observat că fetița nu plânsese niciodată de tristețe, însă fericirea ei se manifesta mereu prin lacrimi. Și nu doar fericirea, ci și emoțiile puternice, indiferent de gradul lor de bucurie sau supărare.

 

Toată viața Râs cu Lacrimi și-a dorit să cunoască lumea. Mereu a vrut să plece cât mai departe posibil, să trăiască în natură și să descopere adevărata esență ascunsă în universul spiritual al fiecărui om. Simțea nevoia aceasta puternică de a sta în natură din cauza unei copilării petrecute printre betoane, aer poluat și prea multe restricții cotidiene…

Pe măsură ce Râs cu Lacrimi creștea, conexiunea ei cu natura devenea din ce în ce mai intensă. Fiecare plimbare prin natură, fiecare lucru crescut din mama natură, fiecare senzație, fiecare sunet… tot ce era în conexiune directă cu natura o făcea pe fetiță să îsi dorească tot mai tare să plece. Unde? Râs cu Lacrimi  îsi dorea foarte mult să ajungă în Brazilia și să îi cunoască pe indigenii din Amazonia. Citise despre ei că ar fi una din cele mai bune punți de legătură între sinele ei și lumea magică la care aceasta visa de ani de zile.

 

Norocul fetiței era că de-a lungul anilor, aceasta s-a îndreptat spre ceea ce își dorea sufletul ei, iar fiecare călătorie făcea parte din procesul de autocunoaștere. În toți acești ani fetița s-a pregătit pentru marea călătorie și prima cea mai importantă din viața ei: jungla amazoniană! Desigur, mulți dintre apropriații ei vedeau aceste călătorii ca pe o pierdere de timp, o fugă de responsabilități… Pentru Râs cu Lacrimi era exact opusul! Prin călătorie ea se provoca, își asuma responsabilități cum ar fi: a învăța o limbă străină, a conviețui cu oameni necunoscuți, a cunoaște cultura și obiceiurile triburilor din Brazilia, a se integra într-o nouă comunitate și a descoperi rădăcinile acestora acolo unde își au locul cel mai bine înfipt: în pădure!
 

Iată că sosi și ziua cea mare: momentul în care fetiței i s-a arătat calea spre a-și realiza visul: Un proiect susținut de un trib foarte mare de europeni, cu ajutorul cărora a reușit să plece în Brazilia și să cunoască celălalt colț al lumii, timp de jumătate de an.

Ajunsă acolo, fetița a lucrat cu un trib de oameni albi, pe nume Outro Olhar. Aceștia  îi ajutau pe indigenii Guarani. La început, Râs cu Lacrimi nu știa nici măcar limba celor albi, iar aceștia nu vroiau să vorbească nici o altă limbă în afară de a lor.

După câteva zile petrecute în tribul Outro Olhar, i s-a dat șansa de a participa la un curs de limbă portugheză. Din păcate nici profesoara nu vorbea altă limbă în afară de portugheză. Norocul fetiței au fost cele două prietene pe care le-a cunoscut și cu care locuia încă din prima ei zi: una dintre ele era o fetiță fotograf, de origine braziliană, iar cealaltă era și ea, precum Râs cu Lacrimi, trimisă de tribul de europeni numit SEV. Pe fetița fotograf o chema Duda și pe cealaltă, venită din Italia, Bea. Faptul că cele trei fete locuiau împreună era o nouă provocare, dar în același timp și o bucurie pentru Râs cu Lacrimi. Ele și încă doi băieți brazilieni, erau singurele persoane cu care fetița putea comunica.

 

După nici o săptămână, a urmat prima vizită în tribul Guarani. Pe tot parcursul călătoriei până în trib, Râs cu Lacrimi a încercat să comunice cu colega lor mai mare din tribul Outro Olhar. De fiecare dată când nu știa un cuvânt întreba ce înseamnă, primea explicații ba în braziliană, ba prin semne sau onomatopee… și până la urmă găsea traducerea și își nota în caiețelul ei pentru cuvinte necunoscute. După aproximativ două ore de călătorit, cele trei au ajuns pe drumul din pădure: era sfârșitul verii, început de toamnă. Vremea era numai bună, nici prea rece, nici prea cald, multe culori, lacuri, verdeață și o liniște meditativă. Toată lumea stătea în casă. Deși cu siguranță oamenii ar fi avut de lucru, era trecut de ora prânzului și probabil își făceau siesta. Ici colo, se mai vedea câte un pui de om, alergând desculț, mânjit din cap până-n picioare cu pământ roșu și cu zâmbetul până la urechi. Erau puii Guarani. În acel moment, în capul fetiței apăru umrătoarea întrebare: Doamne, ce caut eu aici? De ce am plecat din țara mea și am venit aici? De ce vreau eu să ajut triburile de aici, când sunt atât de mulți oameni care trăiesc în aceleași condiții în țara mea?!

 

După șase luni petrecute în Brazilia, fetița a găsit răspunsul la întrebare. Încă de la prima ei vizită în tribul Guarani aceasta și-a făcut o prietenă foarte bună, mult mai mică decât ea, dar de o frumusețe sufletească ieșită din comun: Vanessa. Pe tot parcursul acestor luni, spiritul fetiței indigene a însoțit-o pe Râs cu Lacrimi pretutindeni.

 

Brazilia în care Râs cu Lacrimi trăia nu era țara pe care aceasta și-o imagina. În primul rând, fetița se afla în sudul țării, la aproape 4000 kilometri distanță de jungla amazoniană. Inițial, fetiței i se spuse că va trăi în statul Parana, într-un centru special unde erau găzduiți și indigenii, când veneau la diferite cursuri și întâlniri. Cu toate acestea, acest centru era la ieșirea din oraș, izolat de viața zgomotoasă urbană și supravgheat de un padre catolic. O provocare și mai mare! Fetița chiar se obișnuise cu gândul că șase luni de zile va trăi în natură, izolată de tot, în mijlocul indigenilor. De fapt, așteptările acesteia fuseseră spulberate încă de dinainte de a ajunge în Brazilia. Fetița trăia într-un apartament foarte frumos, situat în centrul orașului Guarapuava, alături de Duda și Bea. Pentru prima dată în ultimii patru ani, trebuia să împartă camera cu cineva: cu Bea, cealaltă voluntară, din Italia. În afară de cameră și casă, cele două împărțeau și spațiul de lucru, călătoreau împreună prin satele indigene… practic erau împreună non-stop, deoarece erau trimise de către tribul SEV în același scop: a învăța despre cultura indigenilor din statele Parana și Santa Catarina și a ajuta triburile de indigeni Guarani să îsi păstreze cultura și tradițiile. Despre ce înseamnă cultura Guarani, cele două fete au aflat în următoarele luni prin vizite periodice în satele indigenilor. De asemenea, cele două fete au trebuit să învețe să filmeze, să editeze video-uri, să vândă produsele de artizanat ale indigenilor la târguri locale și internaționale din Brazilia, să fotografieze obiceiurile indigenilor, tradițiile culinare, iar pe urmă sa facă o expoziție cu acestea și obiecte de artă, meșteșugărești, arme de vânătoare ale triburilor Guarani. Fiind tot timpul înconjurate doar de vorbitori de limba portugheză și Guarani, cele două fete au început să învețe graiul brazilienilor, iar comunicarea deschidea tot mai multe porți.

 

După o lună în Brazilia, fetița Râs cu Lacrimi a plecat singură într-o călătorie pe Ilha do Mel (Insula Mierii). Acest loc era unul dintre cele mai apropiate de orașelul în care stătea: se afla la o distanță de aproximativ șapte ore, cu autocarul. În Brazilia, șapte ore de călătorit e o distanță scurtă. Înainte de a ajunge pe insulă, a vizitat capitala statului Parana, orașul Curitiba: s-a plimbat prin grădina botanică, la un moment dat chiar a adormit pe iarbă iar când s-a trezit culoarea pielii ei începea să semene cu cea a indigenilor. După ce a dormit o noapte în Curitiba, la o fetiță coreeană pe care o cunoscuse prin intermediul unui site de găzduire gratis a călătorilor din toată lumea, Râs cu Lacrimi a plecat spre Insula Mierii. Spre ghinionul, dar pe urmă norocul ei, chiar în acea zi, ploua torențial, iar fetița nu avea bani să plătească cazare. Nici măcar cort nu avea, dar auzise ea de la un bătrân din Curitiba, că în inima insulei trăiește un domn care o va ajuta. Așa a și fost, don Chico i-a oferit fetiței un cort imens, cu saltea, pături și pernă, poziționat pe terasa casei, chiar sub acoperiș. Ce putea să își dorească mai mult de atât? Putea chiar și găti acolo și toate acestea la un preț foarte mic. Desigur, plimbarea prin junglă pe timp de ploaie, cu bălți adânci de minim 30 cm, nu e o plăcere! Dar e o provocare. În ciuda vremii posomorâte, fetița a plecat în explorarea insulei, de una singură, cu un vocabular portughez foarte limitat la acea vreme. Pe drum nu s-a întânit cu prea mulți oameni, era destul de pustiu… și foarte frumos! Era cald și oceanul îi făcea cu ochiul, așa că a făcut și o baie, sub norii întunecați, în apele limpezi ale Atlanticului. Mai târziu a găsit un loc unde oamenii cântau și s-a alăturat trupei. Deși habar nu avea să cânte, primisese o muzicuță de la prietenul ei, înainte de a pleca în Brazilia și își dorea foarte mult să o inaugureze în acel loc. Așa că a cântat puțin alături de oamenii de acolo. Acea excursie a fost una din cele mai frumoase pe care fetița le-a făcut până atunci și în același timp, a fost o confirmare că se poate călători și singur, ba chiar îi plăcea mai mult decât dacă ar fi fost cu cineva. Își dăduse seama că lumea nu e chiar atât de periculoasă dacă nu caută pericolul, că a fi singur pe o insulă e mult mai frumos decât a fi într-un oraș aglomerat și poluat. Oamenii erau atât de liniștiți… și deși viața era grea acolo, fetița nu îi simțea ca fiind triști sau stresați. Acei oameni aveau ceva ce își dorea și ea: natura și liniștea.

 

Ilha do Mel a fost începutul descoperirii de sine ale fetiței Râs cu Lacrimi. După această călătorie, conexiunile ei cu natura și oamenii frumoși au devenit normalitate. Fetița mergea săptămânal la cursuri de dansuri, oratorie, din când în când făcea și yoga, cunoscuse câțiva oameni de vârsta ei cu care putea să își împărtășească visele și în același timp, datorită lor învățase să vorbească portugheza.

După trei luni minunate în Brazilia, sosise momentul mult așteptat! Trebuia să plece din țară și să se întoarcă peste câteva zile. Așa i se spuse încă de dinainte de a ajunge, făcea parte din ritualul călătoriei și în același timp era și o obligație, pe care fetița abia aștepta sa o onoreze. Urma să viziteze cele mai frumoase cascade din lume: Cataratas del Iguazú! Acestea se află la granița dintre Brazilia, Argentina și Paraguay. Iar ea urma să plece în Argentina, iar pe urmă, o zi în Paraguay. După două zile minunate pe meleagurile argentiniene, în care Râs cu Lacrimi a plâns încontinuu (de fericire) și s-a întâlnit cu mulți alți călători europeni care erau de luni de zile în plimbare pe tot continentul Americii de Sud… fetița trebuia să se întoarcă în Brazilia, iar pe urmă să viziteze Paraguayul. Îi venea să nu se mai întoarcă și să plece și ea prin toate țările sud americane, însă trebuia să revină la triburile de indigeni și să își ducă munca la bun sfârșit.

 

Ajunsă la graniță, polițiștii i-au citit în ochi setea de călătorit și nu au mai lăsat-o să intre înapoi în Brazilia. Fetița le-a explicat că trebuie să se întoarcă, că a fost trimisă de tribul SEV și toată viața ei în acel moment era în Brazilia. Însă nu, polițiștii nu au lăsat-o să mai intre, pentru că legea spune că orice cetățean european nu poate sta mai mult de trei luni legal, în Brazilia, cu viză de turist. Iar Râs cu Lacrimi era acolo de exact trei luni. Deși tribul Outro Olhar a asigurat-o că se va putea întoarce, situația nu a fost așa. Pentru prima dată în viața ei, Râs cu Lacrimi a trebuit să intre ilegal într-o țară: era singura opțiune și recomandare din partea tribului gazdă. Avea de ales: ori se întoarcea ilegal în Brazilia, ori se întoarcea acasă, fără să fi vizitat jungla amazoniană. Evident, fetița s-a întors în Brazilia, s-a gândit bine de tot și a decis să rămână în continuare, chiar dacă asta însemna că la întoarcere va plăti o amendă pentru șederea ileagală. Tribul SEV i-a respectat decizia și au plătit chiar ei amenda, iar fetița și-a putut duce proiectul la bun sfârșit.

 

Singurul obstacol pe care îl mai întâmpina fetița era imposibilitatea de a călători cu avionul. Iar pentru a ajunge în jungla amazoniană din sudul Braziliei, unde se afla ea, erau nevoie de cel puțin patru zile de călătorit cu autocarul, dus-întors. Doar pentru a ajunge până în Rio de Janeiro, fetița a călătorit 16 ore. Dar a ajuns să bea agua de coco pe plaja din Copacabana, a urcat pe jos până la statuia lui Hristos, s-a întâlnit ochi în ochi cu maimuțele din junglă și a văzut celebrele favele din Rio de Janeiro. Pentru prima dată de când era în Brazilia, chiar a simțit spiritul brazilian, tot ceea ce își imaginase despre Brazilia până atunci, a putut să vadă și să simtă pe străzile multicolore din Rio de Janeiro. Arta este pentru Râs cu Lacrimi precum natura: un drog necesar! Iar Rio nu îi oferea chiar atât de multă natură, însă arta se găsea la fiecare colț de stradă. De la case abandonate, invadate de pisici, la graffitiuri, muzică live și artiști stradali din Uruguay, Argentina sau Bolivia. Trăiască America de Sud!

 

Desigur, după bine vine rău și după rău vine bine și tot așa. De fapt, fetița nici măcar nu mai înțelegea noțiunea de bine și rău. Ceea ce părea rău pentru majoritatea, pentru ea era un lucru care „așa trebuie să fie și totul se întâmplă cu un scop”. Pentru prima dată în viața ei, a avut niște dureri îngrozitoare de dinte, care i-au pus capăt călătoriei din Rio și au adus-o direct la clinica de stomatologie din Guarapuava. Din fericire, tribul SEV s-a îngrijit și de acest aspect și i-au făcut din timp fetiței o asigurare de sănătate care a acoperit toate costurile. Dacă ar fi fost să facă acel tratament în România, Râs cu Lacrimi nu și-ar fi permis să plătească, deci tot răul spre bine.

 

Erau mai puțin de două luni până să se întoarcă în țară și un singur lucru de făcut. Cu siguranță jungla amazoniană nu mai era pe listă, din motive legale, financiare, personale… sau destinul. Însă conexiunea cu lumea indigenilor trebuia încununată printr-un ritual! După mai bine de patru luni petrecute printre indigeni și oameni spirituali, fetița își dorea o sărbătoare a tuturor experiențelor acumulate în timpul aventurii ei în Brazilia, așa că a cunoscut, întâmplător, cel mai frumos trib din sudul Braziliei, aflat la doar câțiva kilometri de casa ei, într-o pădure, pe dealuri: Chácara A Mãe e Ser. Aici l-a cunoscut pe șamanul Kua și pe Brex, doi oameni extraordinari de talentați, care cântau ca niște indigeni autentici, cu vocea, cu chitara, cu chocalho, cu djembe, cu putere, cu iubire și magie! A fost adusă aici de către un prieten din Guarapuava, care știa exact ce căuta Râs cu Lacrimi. Aici a fost locul în care Râs cu Lacrimi a băut licoarea magică adusă chiar din jungla amazoniană și preparată de către indigenii de acolo. Pe urmă au cântat cu toții o noapte întreagă, au mulțumit indigenilor pentru șansa de a pătrunde în acea lume de care mulți dintre oameni nici măcar nu știu că există, au mulțumit mamei natură și au călătorit fiecare, individual, prin lumea sinelui.

Cele șase luni s-au terminat iar fetița era foarte fericită că a reușit să își îndeplinească toate visele. De asemenea, nu era tristă că se întorcea acasă, pentru că se întorcea altfel decât cum plecase. În tot acest timp, fetița a prins aripi cu care a cusut noi vise, pe care acum le înfăptuiește acasă, pe pământul ei.

 

Datorită acestui trib SEV, care pentru unii poate sună ciudat… alții poate îl asociază cu o sectă chiar… Râs cu Lacrimi a continuat să cunoască alți oameni, din alte triburi, dar cu toții aveau ceva în comun: au trecut sau treceau prin tribul SEV. Iar asta îi conectează pe toți, indiferent în ce țară au fost trimiși de către trib: unii au ajuns acolo unde și-au dorit. Alții nu. Dar au știut să facă din acel loc PARADIS.

 

Nu contează unde pleci, unde ești și ce trebuie să faci. Tu singur îți creezi aventura așa cum vrei și cum te duce valul.

 

*******************BACK TO REALITY*****************

 

3 martie 2016, Arad, România

 

E primăvara lui 2016 și se face exact un an de când am ajuns în Brazilia. Acum un an pe vremea aceasta eram în primele mele zile pe pământ latino-american, chinuindu-mă să mă fac înțeleasă într-un mix de limbi latine + engleză, în ultimele zile de vară și începutul unei tomni ploioase, neașteptat de rece pentru Brazilia.

 

Am fost pe rând turist european nevorbitor de limba portugheză, voluntar integrat în comunitate, membru al familiei, călător fără bani de cazare, atracție turistică/exotică, elev, profesor, psiholog, DJ, fotograf, cameraman, organizator de evenimete, bucătar, grădinar, vorbitor de limba engleză, o fiinţă albă, om.

Până la urmă, deși nu aș fi crezut neapărat asta, EVS-ul chiar creează comunități, conexiuni. O dată întoarsă în țară, tot ce mi s-a întâmplat în următoarele șase luni au avut legătură cu proiectul realizat în Brazilia, din primele ore în care m-am întors, până în prezent, acum.

Published: Thu, 31/03/2016 - 09:49


Tweet Button: 

Related links


Info for young people in the western balkans

Need expert help or advice?

Ask us!