Navigation path

Left navigation

Additional tools

Speech De ce avem acum nevoie de Statele Unite ale Europei

European Commission - SPEECH/12/796   08/11/2012

Other available languages: EN FR DE DA ES NL IT SV PT FI EL CS ET HU LT LV MT PL SK SL BG

Comisia Europeană

Viviane Reding

Vicepreședinte al Comisiei Europene, Comisar al UE pentru justiție, drepturi fundamentale și cetățenie

Speech De ce avem acum nevoie de Statele Unite ale Europei

Centrul de Drept European al Universității din Passau / Passau

8 noiembrie 2012

„Dacă se doresc politici bugetare serioase și de durată, atunci este nevoie de un ministru al finanțelor european, cu drepturi clare de intervenție în toate statele membre, care să răspundă în fața Parlamentului European. Arbitrarul agențiilor de rating nu este în niciun caz o soluție de înlocuire!”

„La Maastricht ni se cerea să credem că putem crea o uniune monetară și o nouă monedă internațională în mod ireversibil, fără ca în paralel să creăm Statele Unite ale Europei. Aceasta a fost o eroare și această eroare de la Maastricht trebuie îndreptată astăzi, dacă vrem să trăim în continuare într-o Europă stabilă și prosperă economic.”

„Astăzi văd un pericol în faptul că atât MES cât și pactul fiscal sunt construcții improvizate, în afara tratatelor europene. Având în vedere criza, probabil că nu se putea altfel, era nevoie de acțiune imediată. Din punct de vedere democrat și parlamentar, aceasta nu trebuie și nu poate să devină o practică permanentă.”

„Pentru astfel de decizii la nivel european, este necesar ca și controlul democratic să aibă loc la nivel european și pe picior de egalitate. Acesta este motivul pentru care susțin introducerea, pe termen mediu, a pactului fiscal și a MES în tratatele europene, astfel încât aceste instrumente sa fie supuse controlului Parlamentului European.”

„Consider că este de dorit ca alegerea prealabilă a unui comisar în Parlamentul European să devină o regulă în viitor. Acest lucru ar consolida legitimitatea democratică a guvernului european.”

„După o cugetare cuvenită, sunt de părere că termenul de Statele Unite ale Europei este cel mai potrivit pentru a fi acceptat de un public larg și pentru a descrie în mod pertinent starea finală în care trebuie să ajungă Uniunea Europeană.”

„Avem nevoie de un sistem bicameral în Europa, precum cel din SUA. Poate că într-o zi vom avea nevoie și de un președinte ales al Comisiei Europene.”

„Consider că Statele Unite ale Europei reprezintă viziunea corectă pentru a învinge criza actuală, dar, mai ales, pentru a corecta deficiențele Tratatului de la Maastricht. În calitate de creștin-democrată europeană, nu pot permite, în definitiv, euroscepticilor britanici să îmi dicteze viziunea asupra viitorului.”

Stimate domnule președinte,
Dragi studenți ai Universității din Passau,
Stimate domnule parlamentar, dragă Manfred,
Stimați profesori,
Stimate doamne și stimați domni,

Mă bucur că mă aflu astăzi alături de dumneavoastră la Universitatea din Passau. Sunt pentru prima oară în Passau și trebuie să mărturisesc că sunt impresionată: o universitate modernă, pe malul râului Inn, cu vedere directă spre Austria, cu numeroase grădini de vară la numai câțiva pași și, mai mult, atât de aproape de Republica Cehă – chiar că mi-aș dori să mai fiu o dată studentă!

Înțeleg acum de ce avem în Bruxelles atâția absolvenți ai Universității din Passau, juriști sau economiști, care muncesc cu dăruire și elan la continuarea construcției Europei. Aici, în Passau, la confluența a trei țări, nu ai practic de ales, trebuie să devii european. Ca luxemburgheză pot înțelege perfect situația. În țara mea, granițele sunt experiențe zilnice. Astfel, Europa este trăită zilnic de luxemburghezi. Nu a fost o întâmplare faptul că Acordul de la Schengen privind libera circulație a persoanelor în Europa, a fost semnat în 1985 la noi, în Luxemburg, pe un vapor care plutea pe Mosel, direct la granița dintre Luxemburg, Franța și Germania. Din acest motiv, mă simt la dumneavoastră, în frumosul oraș al celor trei râuri, Passau, puțin ca la mine acasă.

Faptul că sunt astăzi aici, în Passau, se datorează în primul rând invitației parlamentarului european Manfred Weber, cu care lucrez îndeaproape în Bruxelles și Strasbourg pe teme de politică juridică și de politică internă a Europei. Împreună am depus eforturi în ultimele luni pentru întărirea libertății de circulație în întreaga Europă, astfel cum s-a convenit în Acordul de la Schengen. Pentru 48% din cetățenii europeni, cel mai important drept cetățenesc este dreptul la liberă circulație și ședere în cadrul UE. Astfel, nu putem permite încercările populiste, întețite de criză, de a ridica din nou barierele în interiorul Europei.

Doresc să mulțumesc și Centrului de Drept European al Universității din Passau, CEP, care a participat la organizarea evenimentului de astăzi. Având în vedere că, în calitate de comisar al UE pentru justiție, sunt responsabilă și de cetățenia Uniunii, salut cu deosebită considerație faptul că Centrul de Drept European este de peste zece ani un așa-numit „centru al cetățeniei europene”. Acest centru este contactat cu regularitate în această regiune de cetățenii care se confruntă cu probleme transfrontaliere uzuale. Poate un medic stomatolog din Passau să își deschidă un cabinet peste graniță în Austria? Are o muncitoare de origine ungară, care trăiește în Bavaria Inferioară, drept la ajutor de șomaj? Poate un student din Passau, de naționalitate germană, care locuiește pe partea austriacă a râului Inn, să voteze la alegerile pentru Parlamentul European? Toate acestea sunt întrebări la care CEP răspunde cetățenilor printr-un prim sfat juridic imediat și gratuit. Aceasta este o contribuție concretă la construcția Europei și la crearea unei imagini pozitive a Universității din Passau - în special dacă această muncă este în legătură directă cu cetățeanul și reprezintă un aport la învățământul și cercetarea științifice, astfel cum se întâmplă în mod exemplar aici, la Universitatea din Passau.

Doamnelor și domnilor,

Tema discursului meu de astăzi o reprezintă Statele Unite ale Europei. Statele Unite ale Europei sunt o viziune puternică, ambițioasă și, cu siguranță, controversată asupra viitorului continentului nostru. Sunt sigură că vor urma dezbateri intense pe margine tezei mele, și anume a faptului că trebuie să ne angajăm pe calea Statelor Unite ale Europei pentru a ieși din criza financiară și a datoriilor. Aștept cu interes dezbaterile pe care le voi purta cu dumneavoastră, căci, în aceste vremuri de criză, cred că este mai important ca niciodată să discutăm deschis și sincer despre alternativele pe care le are astăzi Europa. Da, există mereu alternative și este responsabilitatea politicienilor aleși în mod democratic să numească și să explice aceste alternative cu claritate și precizie, astfel încât cetățenii să poată decide în cunoștință de cauză atât la alegerile federale și la alegerile regionale, cât și la alegerile europene din 2014.

În cele ce urmează doresc să vă explic de unde vine conceptul de Statele Unite ale Europei și ce semnificație are acesta. Apoi, doresc să prezint de ce în ultimii aproape 20 de ani politicienii au fugit de acest termen ca dracul de tămâie. În final, doresc să explic ce condiții trebuie îndeplinite pentru ca Statele Unite ale Europei să figureze din nou pe agenda politică .

În primul rând, de unde vine această viziune a Statelor Unite ale Europei și ce înseamnă ea de fapt ?

De-a lungul istoriei, multe personalități celebre s-au referit și au visat la Statele Unite ale Europei, de la George Washington la Richard Coudenhove-Kalergi, fără a-i uita pe Napoleon Bonaparte și pe Giuseppe Mazzini. Viziunea cea mai clară și concretă a fost formulată însă fără niciun fel de îndoială de scriitorul francez Victor Hugo.

Această viziune nu poate fi înțeleasă decât din perspectiva tumultului istoric al secolului al XIX-lea în istoria europeană, pe care Victor Hugo l-a trăit pe propria piele: războaie repetate între Franța și Germania, exilul forțat al lui Hugo pe Insulele Canalului, cauzat de împotrivirea sa față de Napoleon al III-lea, anexarea dureroasă a Alsaciei și a Lorenei de către Germania, după războiul din 1870-1871 și, în final, participarea lui Hugo la începuturile dificile ale celei de a Treia Republici Franceze. Se înțelege că, în acele timpuri, Victor Hugo aspira la pace și democrație pe continentul european. El a formulat astfel la Congresul de Pace de la Paris, care a avut loc la mijlocul secolului al XIX-lea, viziunea sa asupra Statelor Unite ale Europei, după cum urmează:

„Va veni o zi în care vă vor cădea armele din mâini, în care un război între Paris și Londra, între Petersburg și Berlin sau între Viena și Torino va părea cel puțin la fel de absurd ca un război între Rouen și Amiens sau între Boston și Philadelphia. Va veni o zi în care voi , francezi, ruși, italieni, germani, voi toate națiunile continentului, fără să vă pierdeți calitățile distincte și glorioasa voastră individualitate, veți fonda o unitate superioară și veți construi fraternitatea europeană

Va veni o zi în care nu vor exista alte câmpuri de luptă decât piețele deschise comerțului și spiritul deschis noilor idei. Va veni o zi în care ghiulele și bombele se vor transforma în vot, un drept universal de vot al popoarelor, prin decizia unui senat suveran mare, ce va deveni pentru Europa ce este Parlamentul pentru Anglia și Adunarea Națională pentru Franța. Va veni o zi în care tunurilor vor fi expuse în muzee și oamenii se vor mira ce vor fi fost acestea. Va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei, unul în fața celuilalt, întinzându-si mâinile unul celuilalt peste mari, schimbând produse, comerț, industrie, arte, genii. […] Și această zi nu va necesita mai mult de 400 de ani, căci trăim într-o epocă în care timpul se scurge repede.”

După cum se poate observa, viziunea lui Hugo asupra Statelor Unite ale Europei era în primul rând o viziune de pace. În același timp, ea era o viziune democratică, așa cum reiese din ideea sa precoce a unui vot universal și a unui parlament pentru Europa. În final, Hugo vorbește despre o preocupare esențială care se regăsește în istoria europeană, care marchează toate dezbaterile referitoare la o integrare europeană mai pronunțată și care pentru mine este foarte importantă: națiunile Europei trebuie să se unească într-o comunitate superioară, să formeze o fraternitate mare, fără a-și pierde calitățile distincte și individualitatea glorioasă. „Uniți în diversitate” – acest moto european, ancorat în mod explicit în Tratatul Constituțional din 2003, fusese deja anticipat de Victor Hugo.

Este de la sine înțeles faptul că Hugo își dorea pentru Europa o structură constituțională după modelul celei care exista de cealaltă parte a Atlanticului. La mijlocul secolului al XIX-lea, Statele Unite ale Americii erau, alături de Elveția, singura țară din lume care alcătuia, din Maine până în Louisiana, mai întâi o confederație și mai târziu o federație de state suverane și diferite. Mai mult, Statele Unite ale Americii erau, alături de Elveția, singura democrație consolidată din lume. Din perspectiva pacifistului democratic Victor Hugo, Statele Unite ale Americii se potriveau perfect ca model al viziunii sale utopice pentru o Europă unită.

Motivația inițială pacifist-democratică a lui Hugo explică de ce ideea sa de Statele Unite ale Europei a cunoscut o largă răspândire în sfera politicii după experiențele dezastroase ale Primului Război Mondial și, mai ales, după catastrofa europeană a celui de Al Doilea Război Mondial.

Se mai poate mira cineva de faptul că, deja în 1942, partizanul italian Altierio Spinelli, mai târziu unul dintre părinții fondatori ai Comunităților Europene, a făcut o paralelă, în manifestul său de la Ventotene, între experiența de atunci a războiului și a totalitarismului și viziunea unor State Unite democratice ale Europei, care cuprindea chiar, un fapt remarcabil pentru anul 1942, o Germanie democratică, denazificată? Este oare chiar atât de surprinzător că, după ce a cunoscut războiul și dictatura nazistă și după ce a fost trimis în închisoare de Gestapo, creștin-democratul Konrad Adenauer a urmărit în mod deschis țelul de a face din proaspăta Republică Federală Germană un membru al Statelor Unite ale Europei, despre care afirmă în memoriile sale că reprezintă „cea mai bună și durabilă securitate a vecinilor vestici ai Germaniei”? Sau că ideea de Europa a luxemburghezului Joseph Bech, ministru de externe între 1940 și 1945 în guvernul exilat de naziști, care la momentul respectiv ocupau Marele Ducat, a fost desprinsă direct din viziunea Statelor Unite ale Europei, așa cum a subliniat în discursul său la decernarea premiului Charlemagne din 1960?

De o deosebită importanță a fost însă faimosul discurs ținut de premierului britanic Winston Churchill în Zürich. În anul 1946, la Universitatea din Zürich, Churchill vorbea fără înconjur despre starea Europei de la acel moment: un continent pe care un nou război fratricid și asasin îl lăsase în ruine și care avea în momentul respectiv doar o singură posibilitate de a le aduce cetățenilor pace, securitate, libertate și bunăstare: „We must build a kind of United States of Europe”, „Trebuie să creăm un fel de State Unite ale Europei”, așa s-a adresat Churchill guvernelor europene. Baza acestor State Unite ale Europei trebuia să fie, potrivit lui Churchill, principiul că națiunile mici contează la fel de mult ca cele mari, acesta fiind un punct în care eu, ca luxemburgheză, sunt, în mod excepțional, total de acord cu o viziune britanică asupra Europei. Churchill considera încă de pe atunci că un prim pas indispensabil pentru împăcarea familiei europene consta în crearea unui parteneriat între Franța și Germania. Marea Britanie nu ar fi urmat totuși să facă parte din Statele Unite ale Europei, căci, la momentul respectiv, aceasta avea propriul Commonwealth în întreaga lume. „Let Europe arise!”, „Lăsați Europa să se ridice” strigă Churchill la finalul discursului său din Zürich.

Ne putem spune acum că toate acestea sunt idei frumoase ale generației de după război. Nu ar fi trebuit însă ca această generație să își fi dat seama că Statele Unite ale Europei nu au niciun viitor? Nu ar fi trebuit ca și federaliștii să își fi dat seama de acest lucru până la 30 august 1954? Știm că la acea dată Adunarea națională franceză a respins Tratatul privind Comunitatea Europeană pentru Apărare. Astfel, Tratatul negociat în paralel privind Comunitatea Politică Europeană, un prim document constituțional care viza o Europă unită la nivel politic și care merită a fi citit, nu mai putea fi nici el ratificat. Am putea crede că acela a fost momentul în care generația de după război ar fi trebuit să renunțe la visele sale înflăcărate despre Statele Unite ale Europei.

Acest lucru nu s-a întâmplat însă. La numai câțiva ani, în 1957, a fost demarat un nou proces. Tratatele de la Roma au întemeiat Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. La momentul respectiv, acest lucru părea cu siguranță a fi mai degrabă o colaborare strict economică și tehnică, un „organ de cooperare în vederea unei integrări funcționale”, așa cum a fost numit de către juristul german Hans Peter Ipsen. Colaborarea în chestiuni cu un caracter politic mai pronunțat a fost evitată în mod conștient după experiențele negative din 1954. Cu toate acestea, statele fondatoare ale CEE aveau voința fermă de a crea treptat, prin intermediul comunității economice într-o piață comună o coeziune reală atât de puternică încât integrarea la început limitată să se transforme irevocabil într-o integrare mai amplă, o integrare politică. Asemenea „efecte colaterale” ar fi trebuit, după cum gândeau părinții fondatori ai Tratatelor de la Roma, să conducă direct la instaurarea unei forme de guvernământ federale și, astfel, a Statelor Unite ale Europei.

Aceasta a fost interpretarea lui Walter Hallstein, primul președinte al Comisiei, atunci când, în cartea sa intitulată „Der unvollendete Bundesstaat” („Statul federal neterminat”), a descris modul în care vedea situația Comunităților Europene. Aceasta era și viziunea celor două mari partide politice germane. Obiectivul creării unor State Unite ale Europei a figurat explicit în programul politic al Partidului Creștin-Democrat (CDU) până în 1992. Partidul Social-Democrat din Germania (SPD) inclusese acest punct încă din 1925 în Programul său de la Heidelberg, care a rămas valabil până în 1959.

Viziunea a continuat să se bucure de popularitate și în familiile partidelor europene. Jacques Santer, premierul creștin-democrat al Luxemburgului la acea vreme și anterior președintele Partidului Popular European declara la 8 noiembrie 1988:

Noi, creștin-democrații din Partidul Popular European, vrem ca Comunitatea Europeană să devină Statele Unite ale Europei.

Cel mai mare apărător al acestei viziuni, alături de creștin-democratul luxemburghez, a fost fără îndoială cancelarul german Helmut Kohl. În biografia lui Kohl, apărută în urmă cu câteva săptămâni, Hans-Peter Schwarz descrie în mod ilustrativ determinarea lui Kohl în această privință. Pentru el, negocierile pe marginea Tratatului de la Maastricht stăteau clar sub semnul Statelor Unite ale Europei. În timp ce majoritatea oamenilor politici își îndreptau atenția numai asupra conferinței interguvernamentale privind uniunea economică și monetară și asupra statutului Băncii Centrale Europene, Kohl insista asupra necesității unor progrese ambițioase, în cadrul conferinței interguvernamentale privind uniunea politică, ce fusese convocată în paralel. Pentru Kohl, ambele conferințe erau la fel de importante: uniunea monetară și uniunea politică erau pentru el două aspecte ale aceleiași realități.

La 31 mai 1991, la scurt timp după semnarea Tratatului de la Maastricht, Kohl a proclamat, în fața Comitetului executiv al CDU, că Statele Unite ale Europei constituie un obiectiv ireversibil, deși prin noul tratat nu se realizase, în final, decât o uniune monetară, nu și una politică, după cum sperase Kohl. La 3 aprilie 1992, Kohl a făcut în discursul său elogiul Tratatului de la Maastricht, după cum urmează (citez):

La Maastricht am pus piatra de temelie pentru desăvârșirea Uniunii Europene. Tratatul privind Uniunea Europeană reprezintă o etapă nouă, decisivă în construcția europeană, care va conduce în următorii ani la crearea Statelor Unite ale Europei, astfel cum au visat părinții fondatori ai Europei moderne după ultimul război”.

Nu se putea spune mai clar: odată cu Tratatul de la Maastricht s-a realizat un pas important către o monedă europeană comună. Următorul pas logic avea să urmeze: uniunea politică, care va conduce la Statele Unite ale Europei.

Nu s-a întâmplat însă așa. Mai mult, visul unor State Unite ale Europei avea să dispară la scurt timp de pe ordinea de zi. Se poate constata de altfel că termenul nu a mai fost folosit din 1993. Nici măcar de către Helmut Kohl.

Care a fost cauza acestei răzgândiri? Motivul principal a fost compromisul deosebit asupra căruia statele membre au convenit în 1991 la Maastricht în vederea realizării arhitecturii uniunii monetare. Statele membre căzuseră în final de acord să creeze o uniune monetară fără a crea și o uniune politică în paralel. Acest lucru poate fi interpretat ca un eșec al aspirațiilor lui Helmut Kohl, dar și ale multor europoliticieni din statele Benelux, care susținuseră crearea unei uniuni politice în paralel. La Maastricht s-a impus un alt concept. A fost creată o Bancă Centrală Europeană independentă. Dar nu a fost instituit un guvern economic european. Puternicului președinte al Băncii Centrale Europene nu i-a fost pus alături un ministru de finanțe european, ci 17 miniștri de finanțe naționali. Există o monedă europeană comună, dar nu și un buget european comun apreciabil, care să poată fi folosit în scopuri politico-economice.

Aceasta structură asimetrică creată la Maastricht a fost rezultatul unei întâlniri istorice a două curente politice. Pe de o parte avem neoliberalismul, care era „în vogă“ la începutul anilor 1990 în toată lumea și din care numeroși șefi de stat și de guvern din Europa susțineau că fac parte. Pentru gândirea neoliberală, structura asimetrică de la Maastricht era ideală, căci această construcție a transformat piețele într-un actor puternic și politica într-unul slab. Moneda unică trebuia să se stabilizeze numai ca urmare a disciplinei piețelor, astfel cum aceasta era prevăzută în tratat. Din punctul de vedere neoliberal, un control politico-economic sau politico-financiar efectuat la nivel european ar fi avut doar efecte negative asupra piețelor. Din perspectiva neoliberală, faptul că statele membre urmăreau în continuare politici naționale independente în domeniile economic, bugetar, fiscal și social nu reprezenta un punct slab, ci, din contră, o realizare a Tratatului de la Maastricht. Statele membre se vedeau astfel obligate să adopte în aceste domenii de politică decizii politice în cadrul „concurenței sistemelor”.

Mentalitatea neoliberală predominantă în acea epocă s-a întâlnit la Maastricht cu viziunile celor care erau fundamental sceptici în ceea ce privește transferul de suveranitate în cadrul uniunii monetare și care doreau păstrarea suveranității statului cât de mult posibil. Astfel, delegația britanică la negocieri a insistat asupra eliminării cuvântului „federal” din proiectul de tratat privind uniunea politică. Pentru adepții Statelor Unite ale Europei aceasta a reprezentat o grea înfrângere.

Astfel, întâlnirea istorică dintre neoliberalism și suveranism explică eșecul Statelor Unite ale Europei și crearea unei uniuni incomplete la Maastricht. Punctul culminant în această evoluție a fost atins în 1993, când Curtea Constituțională Federală din Germania a pronunțat o hotărâre cu privire la Tratatul de la Maastricht. Curtea Constituțională Federală a stabilit cât se putea de clar că în urma Tratatului de la Maastricht statele membre rămâneau „suverane Tratatelor” și că Germania putea opta să iasă din uniunea monetară, dacă era necesar. Atât pentru școala de gândire neoliberală, cât și pentru cea suveranistă, această hotărâre a reprezentat un triumf. „Rămâi cu bine superstat. Statele Unite ale Europei nu vor exista”, așa își rezuma filozoful liberal-conservator Hermann Lübbe concluziile referitoare la Tratatul de la Maastricht, într-o scriere polemică din 1994.

Se pare că Helmut Kohl a fost foarte întristat de aceste evenimente. Biograful său, Hans-Peter Schwarz, relatează că, în urma pronunțării hotărârii privind Tratatul de la Maastricht de către Curtea Constituțională Federală, Kohl nu a mai folosit niciodată în public noțiunea de Statele Unite ale Europei. În 1994, la o ședință a Comitetului executiv al CDU, el ar fi precizat totuși cât de mult ținuse la această idee timp de mai multe decenii.

Am cunoscut personal această stare de spirit în cadrul Partidului Popular European, un partid care reunește partidele creștin-democrate din Europa. Cam în același timp cu negocierile Tratatului de la Maastricht au fost începute discuții pentru atragerea în PPE a conservatorilor de dreapta italieni din „Forza Italia“ si a britanicilor „Tories“ . Această aderare ar fi transformat PPE în cel mai puternic grup politic din Parlamentul European pentru mult timp. Prețul pentru acest obiectiv politic a fost însă mare: PPE trebuia să accepte, în schimb, să elimine din statutul partidului obiectivul unei Europe federale cu amprentă creștină și viziunea unor State Unite ale Europei. Îmi amintesc încă foarte bine discuțiile de atunci, care au fost marcate de ciocnirea dintre convingerile fundamentale ale creștin-democraților și calculul politic. Împreună cu câțiva creștin-democrați din Belgia, Țările de Jos și Luxemburg am votat împotriva acestei reorientări a PPE. Împreună cu alte persoane care împărtășeau aceleași idei am redactat atunci declarația creștin-democrată de la Atena. Însă nu ne-am putut face auziți. Politica de putere a fost mai importantă decât modul în care părinții fondatorii concepeau unificarea europeană.

Experiența de la Maastricht explică de ce toți cei care au fost atunci prezenți, adică un număr considerabil din politicienii activi, își descriu de cele mai multe ori cu resemnare viziunea asupra viitorului Europei: „Când eram tânăr visam la Statele Unite ale Europei. Astăzi am înțeles că acest vis este pur și simplu imposibil, trebuie să fim realiști”. Această atitudine resemnată s-a adâncit în 2005, atunci când Tratatul Constituțional european, ultima încercare de a face, măcar parțial, din uniunea politică de la Maastricht o uniune politică, a eșuat cu ocazia referendumurilor din Franța și din Țările de Jos, deși fusese ratificat cu succes în 18 state – în două dintre ele, Luxemburg și Spania, chiar prin referendum. „Tratatul de la Maastricht ar fi trebuit să fie constituția noastră”, suspina premierul nostru luxemburghez Jean-Claude Juncker în 2001, cu ocazia celei de a zecea aniversări a Tratatului de la Maastricht.

Atunci când cetățenii ne întreabă pe noi, politicienii, ce se va întâmpla cu Europa sau pe ce drum se află unificarea europeană, de obicei ne eschivăm. „Nu vrem un superstat”, aceasta este de obicei prima propoziție pe care o pronunțăm din frica de a nu fi interpretați greșit de neoliberali, de adepții suveranismului statelor sau de Curtea Constituțională Federală din Germania. După care continuăm cu: „Știți, UE este o construcție unică în felul său”. „Nu vrem un stat federal european, ci o construcție confederală sau federală ori o «uniune a statelor naționale»”.

Experiența de atâția ani m-a învățat să arăt o mare înțelegere pentru întorsăturile lingvistice, chiar dacă specialiștii în dreptul public trebuie să își smulgă părul din cap. Trebuie să recunosc că, în ultimii ani, și eu am încercat să evadez în formule de acest gen. În ultima vreme constat însă că cetățenii critică tot mai mult aceste „șovăieli” și nu sunt convinși. De curând, în urma unei reuniuni publice informale care a avut loc în Austria, un cetățean îmi scria pe e-mail: „Cum poate un cetățean să se identifice cu acest proiect european pe care îl lăudați atât, dacă nu i se spune cinstit care este destinația? Dacă definiți în continuare Europa într-un mod atât de tehnocrat și de complicat, atunci să nu vă mirați că vă considerăm tehnocrați!”. Doamnelor și domnilor, acest cetățean nu greșește întru totul. El chiar are dreptate.

Și, din acest motiv, în ciuda experiențelor traumatizante legate de Tratatul de la Maastricht, trebuie să readucem în actualitate conceptul de State Unite ale Europei. De câteva luni chiar, Statele Unite ale Europei trec printr-o perioadă de renaștere. În fața crizei, numeroși lideri politici din toate partidele se pronunță energic în favoarea creării Statelor Unite ale Europei, de la creștin-democrații, precum ministrul federal al muncii, Ursula von der Leyen și colegul meu de la Comisie, Günter Oettinger, până la Daniel Cohn-Bendit, volubilul șef al grupului verzilor europeni, fără a-i uita pe social-democrați, precum ex-cancelarul federal al Austriei, Alfred Gusenbauer, și pe liberali, precum ministrul federal de externe Guido Westerwelle. Organizația patronală MEDEF din Franța a demarat chiar, anul trecut, o veritabilă campanie pentru Statele Unite ale Europei. Și, după cum probabil știți, eu însămi mi-am exprimat clar, de la începutul anului, în mai multe discursuri și articole de ziar viziunea federală asupra Statelor Unite ale Europei. Cu siguranță că astfel de abordări sunt uneori contestate. Martin Schulz, președintele Parlamentului European și Volker Kauder, șeful grupului CDU din Bundestag, recomandă oficial, de exemplu, să nu se declare din nou Statele Unite ale Europei ca obiectiv politic, având în vedere experiențele neplăcute ale trecutului. Atitudinea lor este legitimă, însă ea nu schimbă nimic în faptul că noțiunea și discuția pe marginea acesteia se află din nou pe ordinea de zi. Și e bine că se întâmplă așa.

Motivul este, bineînțeles, criza financiară și a datoriei suverane. În perioade de crize, Europa a știut întotdeauna să găsească noi capacități de integrare. Sunt convinsă că și de această dată se va întâmpla la fel și că Europa va ieși întărită din criza actuală. Această criză este de o importanță deosebită pentru conceperea unei Europe federale, ea demonstrând pe deplin că arhitectura asimetrică a uniunii monetare, creată la Maastricht de interacțiunea forțelor neoliberale și suveraniste, nu este permanent viabilă.

Doamnelor și domnilor,

Cine poate crede că disciplina pieței și normele de drept pot consolida singure bugetele statelor, după ce timp de 20 de ani am observat că nici piața, nici regulile cele mai stricte impuse statelor membre – de amintit că Germania a fost, din păcate, o perioadă lungă de timp un exemplu negativ – nu pot împiedica datoriile suverane excesive în toate statele membre? Dacă se doresc politici bugetare serioase și de durată, atunci este nevoie de un ministru al finanțelor european, cu drepturi clare de intervenție în toate statele membre, care să răspundă în fața Parlamentului European. Arbitrarul agențiilor de rating nu este în niciun caz o soluție de înlocuire.

Cum să credem serios că putem practica o politică economică europeană orientată spre creștere fără ca Uniunea Europeană să dispună de resurse bugetare considerabile? În Europa ne certăm cu vehemență dacă Bruxelles-ul trebuie să utilizeze la nivelul UE, ca mijloace de finanțare comune, 1 % din produsul intern brut sau 1,05 % din produsul intern brut european, și ne mirăm apoi că noi, europenii, avem mai multe dificultăți decât SUA atunci când trebuie să mobilizăm capacitatea de creștere economică pe continentul nostru. SUA dispun în Washington de un buget federal de aproximativ 35 % din produsul intern brut american.

Doamnelor și domnilor,

Este oare chiar atât de surprinzător faptul că SUA nu trec astăzi printr-o criză a încrederii în dolarul american, deși au un grad de îndatorare mai ridicat decât majoritatea statelor europene și un deficit bugetar considerabil mai mare decât statele din zona euro și deși mai multe regiuni din SUA au fost nevoite să își declare falimentul în anii trecuți? Nu, nu este de mirare. Spre deosebire de Europa, în SUA nimeni nu se îndoiește că acestea vor rămâne împreună, ca stat federal, în ciuda tuturor dificultăților economice și fiscale. Nimeni nu se îndoiește de faptul că Minnesota va continua să facă parte din SUA, deși în iulie 2011 a intrat în incapacitate de plată. Cursul dolarului american a rămas neclintit în urma acestui anunț, deși ponderea economică a statului Minnesota în SUA este comparabilă cu importanța economică a Greciei pentru Uniunea Europeană.

La Maastricht ni se cerea să credem că putem crea o uniune monetară și o nouă monedă internațională în mod ireversibil, fără ca în paralel să creăm Statele Unite ale Europei. Aceasta a fost o eroare și această eroare de la Maastricht trebuie îndreptată astăzi, dacă vrem să trăim în continuare într-o Europă stabilă și prosperă economic. Și este bine că șefii de stat și de guvern din majoritatea statelor membre au înțeles între timp acest lucru. În 2010 a început un proces care se va solda cu reformarea fundamentală a uniunii monetare europene. Consiliul European lucrează în aceste zile, pe baza unui raport al președinților instituțiilor europene, la patru noi etape de integrare:

  • o uniune bancară europeană cu o autoritate bancară europeană;

  • o uniune fiscală cu mecanisme de control mai strict al bugetelor statelor membre, pe de o parte, și cu dezvoltarea unei capacități financiare europene proprii, pe de altă parte;

  • o uniune economică europeană, în cadrul căreia deciziile de politică economică, fiscală și socială sunt adoptate în comun într-o mai mare măsură decât în prezent; și

  • în final, o uniune politică.

Acest proces presupune șanse, dar și riscuri. Există fără îndoială șansa să recuperăm acum ce am ratat la Maastricht în 1991, deci să desăvârșim la nivel politic o uniune incompletă. Există însă concomitent riscul să ne limităm, din nou, la anumite reforme de politică economică și fiscală și să pierdem din vedere scopul general, și anume o uniune politică convingătoare, puternică, democratică. În anumite capitale ale statelor membre există astăzi tendințe care, din punctul meu de vedere, constituie motive serioase de îngrijorare.

Vă rog să îmi permiteți să mă exprim clar. În ultimii trei ani au fost depuse eforturi serioase de a stabiliza uniunea monetară. Mecanismul european de stabilitate (MES) nou creat, care poate debloca până la 500 de miliarde EUR pentru a stabiliza, dacă este necesar, statele zonei euro, este o realizare istorică. Același lucru este valabil și pentru pactul fiscal, pe baza căruia 25 de state europene s-au angajat ferm să asigure finanțe publice solide și să frâneze îndatorarea publică. Acțiunile Băncii Centrale Europene sunt de asemenea de o importanță inestimabilă pentru ca moneda noastră europeană să rămână stabilă. Să fim sinceri însă. Aceste măsuri sunt cu siguranță importante pentru combaterea crizei. Ele ne ajută să câștigăm timp, însă nu pot în niciun caz să înlocuiască măsurile de stabilizare durabilă a construcției șovăielnice de la Maastricht.

Astăzi văd un pericol în faptul că atât MES, cât și pactul fiscal sunt construcții improvizate, în afara tratatelor europene. Având în vedere criza, probabil că nu se putea altfel, era nevoie de acțiune imediată. Din punct de vedere democrat și parlamentar, aceasta nu trebuie și nu poate să devină o practică permanentă. În acest context, vor trebui luate în viitor decizii fundamentale la nivel european în ceea ce privește orientarea economică, financiară și socială a politicii în diferitele state ale zonei euro. Asemenea decizii necesită un control zilnic și democratic. Convingerea mea este că un astfel de control nu poate fi efectuat în cadrul unor reuniuni interguvernamentale ale miniștrilor și secretarilor de stat naționali, care sunt supravegheați mai mult sau mai puțin de către cele 17 parlamente naționale. Pentru astfel de decizii la nivel european, este necesar ca și controlul democratic să aibă loc la nivel european și pe picior de egalitate. Acesta este motivul pentru care susțin introducerea, pe termen mediu, a pactului fiscal și a MES în tratatele europene, astfel încât aceste instrumente sa fie supuse controlului Parlamentului European.

„No taxation without representation“, „niciun impozit fără reprezentare”, astfel este formulat un important principiu democratic. Trebuie să acordăm toată atenția acestui principiu în cadrul viitoarei structuri a Europei. Pentru o integrare mai puternică a Europei într-o veritabilă uniune economică și monetară va fi necesar ca deciziile foarte sensibile să fie luate în viitor la nivel european. Astfel de decizii nu trebuie lăsate numai în seama troicilor de experți financiari independenți. Dacă se va impune Irlandei, pentru prima oară în istoria sa, taxarea pentru furnizarea apei către populație, ca o măsură de consolidare a finanțelor publice, atunci o asemenea măsură trebuie să fie nu doar corectă în substanță, ci și legitimată democratic de către Parlamentul European. Același lucru este valabil și pentru reglementările de la Bruxelles în ceea ce privește privatizările din Grecia, pentru indexarea salariilor în Luxemburg sau pentru taxarea cuplurilor căsătorite în Germania, chestiuni care au făcut deja obiectul semestrului european din acest an. Corectitudinea sau incorectitudinea unor astfel de prevederi ar trebui, din punctul meu de vedere, să facă obiectul unor dezbateri responsabile și publice în cadrul Parlamentului European.

Toate acestea necesită reforme ale Uniunii Europene care depășesc cadrul uniunii monetare. Este esențial să se aprofundeze bazele politice și democratice ale actualei Uniuni Europene. În documentele de dezbatere care circulă în prezent în capitalele europene, acest aspect este amintit din păcate numai în treacăt, uneori cu titlul de „uniune politică”. Eu cred că în această temă trebuie să fim mult mai ambițioși, dacă nu vrem să repetăm greșelile de la Maastricht. Avem nevoie de o viziune clară și ambițioasă pentru viitorul continentului nostru, pentru o Europă puternică și democratică, care înseamnă mult mai mult decât o piață mare și o monedă stabilă.

În discursul său din septembrie privind starea Uniunii, președintele Comisiei, José Manuel Barosso, a îndemnat ca în această dezbatere asupra viitorului politic al Europei să nu fie frică de cuvinte și noțiuni, ci să ne exprimăm viziunea cu claritate și curaj. Consider că o exprimare limpede este deosebit de importantă dacă dorim ca această viziune să fie îmbrățișată de cetățeni.

Vă rog să îmi permiteți să vă explic folosind un exemplu. Cu toții v-ați obișnuit de mult ca executivul de la Bruxelles să se numească Comisia Europeană. Vă rog însă să vă gândiți cum sună aceasta pentru un cetățean. În Bruxelles decid comisarii, ceea ce deja sună a tehnocrație și birocrație și nu a decizii legitimate democratic. Trebuie să ne mai mire când primarul unei comune din Bavaria nu se poate obișnui cu deciziile acestei „Comisii a concurenței” din Bruxelles? La începutul acestui an, cancelarul german Angela Merkel a lansat îndemnul ca instituția Comisiei Europene să fie transformată într-un guvern european. Consider că această schimbare de noțiune este corectă și chiar necesară. Comisia Europeană nu mai este de mult formată doar din experți și tehnocrați nealeși. Ea este aleasă o dată la cinci ani de către membrii Parlamentului European care sunt aleși în mod direct, ținându-se cont de rezultatele alegerilor europene. Înainte de a fi numit, un comisar trebuie să susțină cu succes o audiere de trei ore în fața comisiei Parlamentului European care este responsabilă în domeniul său de specialitate. Candidatul este examinat în cele mai mici detalii, atât sub aspectul cunoștințelor sale în domeniu, cât și al valorilor sale și al orientării sale politice. Parlamentul European nu se sfiește să respingă un candidat la funcția de comisar dacă acesta nu se prezintă în mod corespunzător. Manfred Weber poate cu siguranță să confirme acest lucru. Când comparăm această procedură de numire cu procedurile similare aplicabile la nivel național, constăm că membrii Comisiei Europene sunt numiți în funcție printr-o procedură mai democratică decât orice ministru al guvernului federal sau al guvernului unui Land, care este numit fără participarea parlamentului. La aceasta se adaugă faptul că, înainte de a fi numiți în funcție, numeroși comisari au fost aleși în Parlamentul European. Eu însămi am fost aleasă de cinci ori consecutiv în Parlamentul European de către cetățenii din Luxemburg și mi se pare de dorit ca alegerea prealabilă în Parlamentul European a unui comisar să devină o regulă pe viitor. S-ar consolida astfel legitimitatea democratică a guvernului european.

descriem acum structura dorită a unei Europe unite politic, dând dovadă de același curaj precum cancelarul german. O Europă federală, pe care o putem numi Elveția Europeană, Republica Federală Europa sau Statele Unite ale Europei. După o cugetare cuvenită, sunt de părere că termenul de Statele Unite ale Europei este cel mai potrivit pentru a fi acceptat de un public larg și pentru a descrie în mod pertinent starea finală în care trebuie să ajungă Uniunea Europeană.

O „Elveție Europeană” ca viziune de viitor nu ar fi o comparație potrivită pentru Europa unită, cu toată simpatia pe care o am pentru bătrâna și bogata în tradiții republică alpină. Europa unită nu va fi cu siguranță un „stat de nișă” neutru, ci un actor politic mondial, chiar o putere mondială. Să nu uităm că Elveția este un stat a cărui denumire cuprinde și astăzi termenul de confederație „confoederatio“ – deși este de mult un stat federal consolidat. Prin urmare, o viziune elvețiană a viitorului Europei ar contribui mai mult la alte confuzii de ordin terminologic decât la clarificare.

Cât privește „Republica Federală Europa”, pot înțelege că acest model îi poate entuziasma pe unii aici, în Germania. Cu siguranță că viitoarea Europă federală poate și trebuie să se inspire puternic din reușita federalismului german. În calitatea mea de vecină luxemburgheză a dumneavoastră, aș dori totuși să ridic o obiecție. Cine sugerează că lumea trebuie să se vindece încă o dată după modelul german, fie doar din perspectiva dreptului public, nu își va atrage simpatia celorlalte state membre ale UE.

Nu mai rămâne astfel decât termenul de Statele Unite ale Europei. Să ne întoarcem deci la Victor Hugo.

„Statele Unite ale Europei”: obiectivul de unificare ancorat în această sintagmă reflectă, în tradiția lui Victor Hugo, gândirea pacifistă care continuă să caracterizeze unificarea europeană, după cum o amintește faptul că Premiului Nobel pentru Pace a fost decernat, în urma cu câteva zile, Uniunii Europene. Continentul nostru a făcut bine să nu uite lecțiile învățate din istoria sa cutremurătoare.

„Statele Unite ale Europei”: pluralul arată clar că nu este vorba de un stat unitar sau de un superstat, ci de o structură federală în care mai multe state distincte formează o nouă uniune și în care diversitatea statelor distincte și individualitatea acestora sunt păstrate în mod deliberat, astfel cum pe bună dreptate a subliniat Victor Hugo.

În final, „Statele Unite ale Europei” demonstrează clar că aspirăm la o forma constituțională democratică și federală, similară celei din SUA, dar că dorim să facem acest lucru în contextul specific al istoriei europene, al valorilor noastre și al deosebitei diversități a continentului nostru. Da, avem nevoie în Europa de un sistem bicameral precum cel din SUA. Într-o zi vom avea poate nevoie de un președinte al Comisiei Europene ales în mod direct, astfel cum a propus ministrul federal de finanțe, Wolfgang Schäuble, și astfel cum este înscris în programul a Partidului Popular European. Alegerile prezidențiale care au avut loc în Statele Unite ale Americii în ultimele săptămâni ne-au reamintit în mod impresionant efectul mobilizator pe care alegerea unei persoane îl poate avea asupra unui continent întreg. Acest lucru presupune însă ca politicienii să aibă disponibilitatea și capacitatea de a purta un dialog direct cu cetățenii, chiar dacă un astfel de dialog are loc în cel mai ascuns colț din Ohio. În Europa, numai candidații poligloți ar avea o șansă într-o campanie electorală directă.

Statele Unite ale Europei: această denumire ne permite de asemenea, nouă, europenilor, să subliniem clar punctele care ne deosebesc de SUA și motivul pentru care vrem să preluăm în Europa doar structura constituțională, nu și fiecare aspect al realității constituționale a SUA. Astfel, pe baza istoriei sale, Europa are deseori o percepție asupra valorilor și drepturilor fundamentale diferită de cea din SUA, după cum o arată îndeosebi refuzul pedepsei cu moartea, consacrat în Carta drepturilor fundamentale a UE, și puternicul accent pus pe dreptul fundamental de protecție a datelor. În Europa înțelegem în mod diferit raportul dintre piață și stat, căci, în Europa, nu aspirăm doar la o economie de piață, ci la o economie socială de piață, chiar dacă, trebuie să spunem, SUA au evoluat într-o direcție europeană, sub conducerea lui Obama, cel puțin în domeniul sănătății. În Europa avem desigur o cu totul altă istorie ca urmare a diversității culturilor noastre și a limbilor noastre, chiar dacă, să nu uităm, limba maternă a 16 % din populația SUA este în prezent spaniola, tendința fiind în creștere.

Doamnelor și domnilor,

Cu aceasta ajung la final. Da, consider că Statele Unite ale Europei sunt viziunea corectă pentru a învinge criza actuală, dar, mai ales, pentru a corecta deficiențele Tratatului de la Maastricht. În calitate de creștin-democrată europeană, nu pot permite, în definitiv, euroscepticilor britanici să îmi dicteze viziunea asupra viitorului. Constat de asemenea cu interes că, în urma unui sondaj realizat de cotidianul „Die Welt“, 43 % din populația germană se exprimă deja în favoarea Statelor Unite ale Europei, și aceasta chiar înainte de începerea dezbaterii. Nu este deloc un punct rău de plecare.

Știu desigur că nu putem realiza Statele Unite ale Europei de pe o zi pe alta. Pentru a face acest lucru vom avea nevoie, cu siguranță, de tratate noi, iar Germania va trebui chiar să își modifice legea fundamentală, dar în această privință putem avea încredere în Curtea Constituțională Federală. În acest context, va trebui să răspundem și la întrebarea dacă toate statele membre ale UE sau numai statele membre din zona euro vor cuteza să se angajeze pe calea unei Europe federale. Poziția Marii Britanii va juca un rol decisiv din punct de vedere strategic în acest cadru, chiar dacă, deja în 1946, Winston Churchill a explicat în discursul său de la Zurich poziția britanică față de Statele Unite ale Europei. „We will be for, but not with it”, „vom fi pentru, dar nu cu acestea”, astfel poate fi rezumată poziția britanică valabilă și astăzi.

Cred însă că nu trebuie să așteptăm 400 de ani, așa cum spunea Victor Hugo, pentru a înfăptui Statele Unite ale Americii. Două războaie mondiale, 60 de ani integrare europeană și, nu în ultimul rând, actuala criză au grăbit în mod semnificativ lucrurile. În cartea lor „De data asta e altfel”, economiștii Kenneth Rogoff și Carmen Reinhart afirmă, pornind de la o analiză detaliată a crizelor financiare din ultimele opt secole, cele ce urmează:

„Sub presiunea crizei se va crea o dinamică pe care astăzi nu ne-o putem închipui: în final s-ar putea ca Statele Unite ale Europei să se nască mai repede decât ne-am închipuit”.

Doamnelor și domnilor, sunt absolut sigură că cel puțin studenții din această sală au o șansă reală de a trăi experiența Statelor Unite ale Europei.

Vă mulțumesc pentru atenție și aștept cu nerăbdare discuțiile interesante ce vor urma.


Side Bar

My account

Manage your searches and email notifications


Help us improve our website