Navigation path

Left navigation

Additional tools

Comisia Europeană

DOCUMENT DE INFORMARE

Bruxelles, 09 martie 2015

Updated version of first memo published on 15/04/2014

Uniunea bancară: refacerea stabilității financiare în zona euro

1. Uniunea bancară pe scurt

De la începutul crizei, în 2008, Comisia Europeană a depus eforturi deosebite pentru a valorifica toate învățămintele desprinse de pe urma crizei și pentru a crea un sector financiar mai sigur și mai solid. Comisia a propus 28 de noi norme pentru o mai bună reglementare, supraveghere și guvernare a sectorului financiar, astfel încât, pe viitor, contribuabilii să nu mai plătească pentru greșelile băncilor. Majoritatea acestor norme sunt în vigoare deja sau sunt în curs de finalizare.

Graficul nr. 1: Elemente-cheie ale puzzle-ului reformei financiare la nivelul UE

Pe măsură ce criza financiară a luat amploare și s-a transformat în criza datoriilor din zona euro în 2010/2011, a devenit clar că trebuie luate mai multe măsuri în cazul țărilor care au o monedă comună și care sunt, astfel, chiar mai interdependente, în special pentru a rupe cercul vicios dintre bănci și finanțele naționale. (A se vedea caseta 1).

De aceea, în iunie 2012, șefii de stat și de guvern au căzut de acord să creeze o uniune bancară, care să completeze uniunea economică și monetară și să permită aplicarea centralizată a unor norme la nivelul UE în cazul băncilor din zona euro (și din orice stat membru din afara zonei euro care dorește să adere la aceasta).

Noul cadru juridic care prevede norme comune pentru băncile din toate cele 28 de state membre, stabilit într-un cadru de reglementare unic, stă la baza uniunii bancare. Normele comune vor contribui în primul rând la prevenirea crizelor bancare (în special Directiva și Regulamentul privind cerințele de capital – a se vedea MEMO/13/690), iar dacă băncile ajung totuși într-o situație dificilă, normele comune stabilesc un cadru comun de gestionare a procesului, care include și o modalitate de lichidare ordonată a instituțiilor financiare respective [Directiva privind redresarea și rezoluția instituțiilor bancare (DRRB) – a se vedea IP/14/2862 și MEMO/14/297]. De asemenea, normele comune le vor garanta tuturor deponenților din UE că depozitele lor până la un cuantum de 100 000 EUR (per deponent și per bancă) sunt protejate în orice moment și oriunde în UE (Directiva privind sistemele de garantare a depozitelor – a se vedea MEMO/14/296).

Uniunea bancară asigură punerea în aplicare comună a acestor norme în zona euro. În primul rând, în noiembrie 2014, Banca Centrală Europeană (BCE) a devenit autoritatea de supraveghere a tuturor celor 5 500 de bănci din zona euro în cadrul mecanismului unic de supraveghere (MEMO/13/780). În 2014 a fost realizată o evaluare completă a situației financiare a băncilor, astfel încât BCE să aibă, de la bun început, o perspectivă clară asupra situației băncilor pe care le supraveghează.

În al doilea rând, în cazurile rare în care băncile intră în dificultate, în ciuda supravegherii mai stricte, rezoluția bancară va putea fi gestionată cu o mai mare eficacitate prin intermediul mecanismului unic de rezoluție (MUR) (a se consulta MEMO/14/295), care este articulat în jurul unui Comitet unic de rezoluție (SRB) și a unui fond unic de rezoluție (SRF) (a se consulta MEMO/14/2764). În cazul în care o bancă intră în dificultate, mecanismul unic de rezoluție, care dispune de norme clare de luare a deciziilor în cazul băncilor transfrontaliere și de un personal cu un grad ridicat de experiență, va fi mult mai eficient în efectuarea rezoluțiilor bancare decât multitudinea de autorități naționale de rezoluție existente în prezent.

Membrii Comitetului unic de rezoluție (președintele, vicepreședintele și ceilalți patru membri permanenți) au fost numiți de Consiliu la 19 decembrie 2014, preluându-și atribuțiile în martie 2015 (a se vedea IP/14/2784).

Alături de noul cadru de reglementare a sectorului financiar, valabil la nivelul UE, finalizarea uniunii bancare reprezintă o etapă importantă a procesului de integrare economică și monetară a UE (MEMO/14/244). Aceasta va marca sfârșitul epocii în care contribuabilii finanțau acțiuni masive de salvare și va contribui la refacerea stabilității financiare. Aceasta din urmă creează, la rândul său, condiții favorabile pentru ca sectorul financiar să poată acorda credite economiei reale, stimulând redresarea economică și crearea de locuri de muncă (a se vedea caseta 2).

Caseta 1: cercul vicios dintre bănci și finanțele naționale

Criza datoriilor suverane din zona euro a evidențiat posibilitatea apariției unui cerc vicios între bănci și datoriile suverane.

Cum funcționează acest cerc vicios?

Uniunea bancară va contribui la ruperea legăturii dintre bănci și entitățile suverane:

  • Băncile vor fi mai puternice și mai rezistente la șocurile financiare: supravegherea comună va asigura respectarea efectivă a unor norme prudențiale mai stricte pentru bănci, impunându-le să păstreze suficiente rezerve de capital și de lichiditate. Acest mecanism va consolida băncile din UE și capacitatea lor de a gestiona în mod adecvat riscurile legate de activitățile lor și de a absorbi eventualele pierderi.

  • Rezoluția băncilor aflate în dificultate se va realiza fără banii contribuabililor, limitându-se astfel efectele negative asupra situațiilor bugetare ale guvernelor: rezoluția bancară va fi finanțată de acționarii și creditorii băncilor, precum și de un fond de rezoluție finanțat de sectorul financiar. Astfel nu va mai fi necesar ca băncile să fie salvate, iar situația bugetară a guvernelor nu va suferi o agravare și mai accentuată.

  • Băncile nu vor mai avea „o viață europeană, dar o moarte națională”, pentru că vor fi supravegheate prin intermediul unui mecanism cu adevărat european, iar orice intrare în dificultate va fi, de asemenea, gestionată prin intermediul unui mecanism cu adevărat european.

Caseta 2:

facilitarea acordării de credite bancare în favoarea întreprinderilor și a gospodăriilor

Reacțiile necoordonate ale statelor membre la intrarea băncilor în dificultate, care au constat în unele cazuri în a acorda finanțări doar la nivel național, precum și gradul ridicat de interdependență dintre bănci și statele membre în care acestea sunt situate, au condus la o fragmentare gravă a pieței unice în ceea ce privește împrumuturile și finanțările. Această fragmentare a fost deosebit de dăunătoare în zona euro, unde a împiedicat creditarea eficientă a economiei reale și, prin urmare, creșterea economică.

Din statistici reiese că 75 % din IMM-urile germane care solicită un împrumut reușesc să obțină integral creditul solicitat. Această proporție scade până la 50 % în țările din sudul Europei și la 25 % în Grecia.

Datorită uniunii bancare, toate băncile sunt supuse aceleiași autorități de supraveghere și aceluiași mecanism de rezoluție; prin urmare, toate băncile ar trebui să se bucure de un grad sporit de încredere. Credibilitatea pieței bancare va depinde de profilul de risc specific fiecărei bănci și din ce în ce mai puțin de puterea financiară a statelor membre în care este stabilită o bancă. Acest lucru ar trebui să faciliteze accesul băncilor din toate statele membre la finanțare în condiții egale, ceea ce le-ar permite ca, la rândul lor, să acorde din nou credite cu mai multă ușurință gospodăriilor și întreprinderilor din întreaga UE.

2. Cum reușește uniunea bancară să creeze un sector bancar mai sigur în zona euro?

Am desprins toate învățămintele de pe urma crizei și, în prezent, avem la dispoziție un set de măsuri care răspund tuturor situațiilor cu care se poate confrunta sectorul bancar. Astfel:

- în primul rând, creștem siguranța băncilor (prevenirea crizelor);

- dacă băncile întâmpină totuși dificultăți, ne asigurăm că autoritățile de supraveghere pot interveni în timp util pentru a gestiona situația (intervenția timpurie);

- și, dacă se concretizează scenariul cel mai pesimist, ne asigurăm că dispunem de toate instrumentele necesare pentru a gestiona criza în mod eficient (rezoluția bancară).

2.1 Etapa 1: Prevenirea crizelor

Comisia Europeană a prezentat 28 de propuneri legislative care vizează toți actorii financiari și toate produsele financiare, pentru o mai bună reglementare, supraveghere și guvernare a sectorului financiar. Aceste propuneri formează cadrul unic de reglementare. Băncile trebuie să îl respecte în întreaga piață unică. Acest lucru este esențial pentru a asigura aplicarea, în orice situație, a unei reglementări solide, fără lacune, astfel încât să putem garanta condiții de concurență echitabile pentru bănci și o veritabilă piață unică a serviciilor financiare. Cadrul unic de reglementare este avantajos pentru bănci, pentru sectorul financiar în general, precum și pentru cetățeni, consumatori și contribuabili.

2.1.1. O autoritate de supraveghere independentă și mai puternică pentru a asigura aplicarea regulilor de către bănci

Mecanismul unic de supraveghere (MUS) prevede că Banca Centrală Europeană (BCE) este responsabilă de supravegherea băncilor din zona euro (precum și a băncilor din celelalte state membre participante la MUS).

BCE asigură un mecanism de supraveghere cu adevărat independent, care nu este orientat spre protejarea intereselor naționale. MUS va exercita o supraveghere de înaltă calitate, menită să asigure soliditatea sistemului bancar european. BCE și-a preluat noul rol de autoritate unică de supraveghere în noiembrie 2014 și va asigura aplicarea uniformă și consecventă în zona euro a cadrului unic de reglementare. BCE a realizat o evaluare completă a situației financiare a băncilor importante și a bilanțurilor acestora și a publicat rezultatele definitive în octombrie 20141. Primul președinte desemnat al consiliului mecanismului unic de supraveghere este Danièle Nouy, numită în această funcție în decembrie 2013 (a se vedea MEMO/13/1155).

2.1.2. Norme prudențiale mai stricte pentru bănci mai rezistente

Pachetul privind cerințele de capital pentru bănci, așa-numitul „pachet privind CRD IV” (care cuprinde Directiva IV privind cerințele de capital și Regulamentul privind cerințele de capital) (a se vedea MEMO/13/690), transpune în cadrul juridic al UE noile standarde internaționale în materie de capital bancar (cunoscute, în general, sub denumirea „cadrul Basel III”).

Ca urmare a noilor norme în vigoare de la 1 ianuarie 2014, băncile dețin, în prezent, un nivel de capital suficient, atât din punct de vedere cantitativ, cât și din punct de vedere calitativ. Odată cu intrarea în vigoare a acestor norme, UE și-a îndeplinit angajamentul asumat în cadrul G20 de a pune în aplicare cadrul Basel III în timp util.

2.1.3. Planificarea în timp util în cazul băncilor aflate într-o situație critică

În prezent, sectorul financiar din întreaga Uniune Europeană se poate baza pe un cadru solid pentru a face față situațiilor în care băncile intră în dificultate. Acest cadru privind situațiile de criză din sectorul bancar și rezoluția bancară (MEMO/14/297) le impune băncilor să elaboreze planuri de redresare care să descrie măsurile pe care ar urma să le întreprindă pentru a rămâne viabile în cazul în care situația lor financiară s-ar deteriora, precum și planuri de rezoluție pentru rezoluția ordonată a băncilor respective, în cazul în care acestea sunt declarate neviabile.

În cadrul uniunii bancare, autoritatea competentă este Comitetul unic de rezoluție; în celelalte state membre ale UE, sunt în curs de înființare autorități naționale independente de rezoluție. Planurile de rezoluție trebuie să stabilească opțiunile de aplicare a instrumentelor de rezoluție (de exemplu, transferul de active către o bancă-punte, reducerea valorii contabile a instrumentelor de capital sau a altor elemente de pasiv în cadrul unei recapitalizări interne) și modalitățile de a asigura capacitatea băncii de a-și îndeplini în continuare funcțiile esențiale.

2.2 Etapa 2: În cazul în care apar probleme, adoptarea de măsuri corective în timp util - intervenția timpurie

În prezent, dispunem de norme care permit o intervenție timpurie în cazul în care băncile se confruntă cu probleme. Autorităților de supraveghere a băncilor le-a fost încredințată o gamă largă de competențe care le permit să intervină în cazul în care o instituție se confruntă cu dificultăți financiare grave (de exemplu, atunci când o bancă încalcă sau este pe punctul de a încălca cerințele de capital reglementat), dar înainte ca problemele să devină critice și ca situația financiară a băncii respective să se deterioreze în mod iremediabil. Aceste competențe, care sunt stabilite în planurile de redresare ale băncilor, includ posibilitatea de a concedia personalul de conducere și de a numi un administrator temporar, de a convoca adunarea acționarilor pentru a adopta reforme urgente, precum și de a interzice distribuirea de dividende sau prime. Autoritatea de supraveghere competentă poate lua și alte măsuri, impunând băncii să își reducă expunerea la anumite riscuri, să își majoreze capitalul sau să aducă modificări structurii sale juridice ori corporative.

În cadrul uniunii bancare, dacă se consideră că viabilitatea unei bănci este în pericol, BCE, în calitate de autoritate unică de supraveghere, va supraveghea intervenția timpurie în coordonare cu autoritățile de rezoluție relevante.

2.3 Etapa 3: În cazul în care situația financiară a unei bănci se deteriorează în mod iremediabil: o gestionare a crizei care să asigure protecția deponenților și a contribuabililor

2.3.1. Protejarea contribuabililor

Salvările repetate ale băncilor au condus la creșterea datoriei publice și i-au împovărat foarte mult pe contribuabili. Măsurile de ajutor de stat sub formă de recapitalizări și măsurile de salvare a activelor, aprobate între octombrie 2008 și decembrie 2012, se ridică la 591,9 miliarde EUR sau 4,6 % din PIB-ul UE din 2012 (potrivit Comisiei). Dacă luăm în calcul și garanțiile, această cifră se ridică la 1,6 mii de miliarde EUR sau 13 % din PIB-ul UE numai pentru perioada 2008-2010 (potrivit Comisiei). A se vedea IP/13/1301.

Dacă situația financiară a unei bănci s-ar deteriora în mod iremediabil, Directiva privind redresarea și rezoluția instituțiilor bancare (DRRB) ar garanta că acționarii și creditorii băncilor sunt obligați să plătească partea ce le revine din costuri, prin intermediul unui mecanism de „recapitalizare internă” (a se vedea caseta 3).

Mecanismul unic de rezoluție asigură aplicarea centralizată și eficace a acestor norme în cadrul uniunii bancare. Datorită acestui mecanism, deciziile complicate care trebuie luate în cazul unei rezoluții, în special în cazul unei rezoluții transfrontaliere, pot fi adoptate rapid și au un caracter obligatoriu pentru toate statele membre care fac parte din uniunea bancară.

Mecanismul unic de rezoluție este articulat în jurul unui Comitet unic de rezoluție care dispune de competențe importante și din care vor face parte membri permanenți, precum și reprezentanți ai Comisiei, ai Consiliului, ai BCE și ai autorităților naționale de rezoluție. În cele mai multe cazuri, dacă este necesară rezoluția unei bănci din zona euro sau dintr-un stat membru participant la uniunea bancară, BCE va notifica respectivul caz Comitetului unic de rezoluție, Comisiei, precum și autorităților naționale de rezoluție care au competență în cazul respectiv. Procedurile decizionale au fost atent concepute, astfel încât să se poată lua decizii cu privire la o rezoluție chiar și în week-end (a se vedea graficul nr. 2).

Graficul nr. 2

Pentru a evita situațiile în care contribuabililor li se cere să sprijine băncile, toate băncile din UE vor trebui să contribuie la un fond care să faciliteze procesul de rezoluție bancară. În cadrul uniunii bancare, fondurile respective sunt strânse în mod treptat. Astfel, dacă sunt necesare resurse suplimentare pentru a pune la dispoziția unei bănci finanțarea pe termen mediu necesară pentru a-i permite să își continue activitatea pe durata procesului de restructurare, aceste resurse ar urma să provină din fondul unic de rezoluție. Toate băncile din țările membre ale uniunii bancare vor contribui la fondul unic de rezoluție începând cu anul 2016, acesta urmând să ajungă la 55 de miliarde EUR până în anul 2024.

Caseta 3: cum va funcționa în practică mecanismul de recapitalizare internă?

Recapitalizarea internă constă în a recapitaliza o instituție prin reducerea valorii contabile a elementelor de pasiv și/sau prin conversia lor în acțiuni, pentru a permite instituției respective să își continue activitatea. În acest mod, s-ar evita posibilitatea ca sistemul financiar să sufere perturbări ca urmare a încetării sau întreruperii serviciilor esențiale ale instituției în cauză, iar autorităților li s-ar oferi suficient timp pentru a reorganiza acea instituție sau pentru a lichida în mod treptat și ordonat anumite activități ale acesteia.

Pe scurt: dacă o bancă ar fi nevoită să apeleze la recapitalizarea internă, autoritățile le-ar solicita în primul rând tuturor acționarilor să contribuie la această operațiune, iar apoi ar urma o ordine prestabilită pentru recapitalizarea internă a altor elemente de pasiv. Acționarii și alți deținători de instrumente, precum obligațiunile convertibile și obligațiunile subordonate, vor fi primii care vor suporta pierderile.

Depozitele sub 100 000 EUR nu ar avea niciodată de suferit: acestea sunt protejate întotdeauna în întregime.

Responsabilitatea de a acoperi pierderile băncilor nu le va reveni contribuabililor, ci, pe cât posibil, investitorilor privați și sectorului bancar în ansamblul său.

2.3.2. Protejarea deponenților

În toate statele membre, depozitele bancare vor beneficia în continuare de o garanție de până la 100 000 EUR per deponent și per bancă, chiar dacă o bancă intră în dificultate. Această garanție le oferă depunătorilor un sentiment de stabilitate financiară, ceea ce înseamnă că aceștia nu se vor grăbi să își retragă masiv economiile din bănci, evitându-se astfel apariția unor consecințe economice grave.

În plus, deponenții își vor primi banii mai rapid, în termen de 7 de zile lucrătoare (în loc de 20), iar sistemele naționale de garantare a depozitelor vor fi mult mai bine pregătite din punctul de vedere al finanțărilor să își onoreze garanțiile, în special printr-un nivel semnificativ de finanțare ex ante: o proporție de 0,8 % din depozitele acoperite va fi colectată de la bănci într-o perioadă de 10 ani. Dacă fondurile ex ante se dovedesc insuficiente, sistemul de garantare a depozitelor va colecta urgent contribuții ex post din partea sectorului bancar, și, în ultimă instanță, va avea acces la mecanisme de finanțare alternative, cum ar fi împrumuturi acordate de entități terțe publice sau private. Va exista, de asemenea, un mecanism voluntar de împrumut reciproc între schemele de garantare a depozitelor din diferite state membre ale UE (a se vedea MEMO/13/1176).

În temeiul Directivei privind redresarea și rezoluția instituțiilor bancare (DRRB), persoanele fizice și întreprinderile mici care au depozite mai mari de 100 000 EUR vor beneficia de tratament preferențial („prioritatea acordată deponentului”). Aceste categorii de deponenți se află pe ultimul loc în ierarhia recapitalizării interne: nu li se va cere să suporte pierderile decât după ce toți ceilalți creditori negarantați au contribuit deja la acoperirea pierderilor. De asemenea, statele membre pot opta să aplice o anumită flexibilitate, excluzându-i pe deplin din această ierarhie.

2.3.4. Mecanisme de sprijin

Odată ce au fost luate toate măsurile enumerate mai sus, în marea majoritate a cazurilor nu va fi necesar niciun sprijin financiar public finanțat din resursele contribuabililor. Cu toate acestea, în situații excepționale, ar putea fi necesare resurse suplimentare, iar în acest caz, trebuie prevăzute mecanisme de sprijin clare și adecvate. Toate aceste mecanisme trebuie să fie neutre din punct de vedere bugetar pe termen mediu și să fie rambursate în timp de sectorul bancar prin taxele care îi sunt aplicate.

Conform dispozițiilor din Regulamentul privind MUR, Comitetul de rezoluție, în cooperare cu statele membre, ar trebui să contracteze o linie de credit pentru a spori capacitatea de împrumut a fondului până la momentul intrării în vigoare a regulamentului. Regulamentul privind MUR nu stabilește încă un mecanism comun de sprijinire a fondului. Această posibilitate va fi analizată în următorii ani, astfel cum se menționează în declarația Consiliului din decembrie 20132.

3. Ce se întâmplă dacă apar probleme înainte ca întregul sistem să devină operațional?

În general, băncile ar trebui să atragă capital de pe piețe sau prin intermediul altor surse private. Dacă acest lucru nu este suficient, ar putea fi mobilizate fonduri publice la nivel național, cu respectarea unor condiții stricte și în conformitate cu normele privind ajutoarele de stat (a se vedea caseta 4). În al doilea rând, în cazul în care mecanismele naționale de sprijin se dovedesc insuficiente, pot fi utilizate instrumentele existente la nivel european, inclusiv Mecanismul european de stabilitate3. Dacă băncile nu mai sunt viabile, acestea ar putea face obiectul unei rezoluții în conformitate cu regimurile naționale.

Caseta 4: norme privind ajutoarele de stat

Comisia Europeană a adaptat normele temporare privind ajutoarele de stat în ceea ce privește sprijinul public acordat instituțiilor financiare în perioada de criză. O comunicare a Comisiei Europene stabilește normele actualizate aplicate de UE ajutoarelor de stat acordate băncilor pe durata crizei începând de la data de 1 august 2013.

Principala modificare a fost consolidarea măsurilor de „repartizare a sarcinilor”: băncile sunt obligate să elaboreze un plan solid de restructurare sau de încetare a activității treptată și ordonată înainte de a putea beneficia de recapitalizări sau de măsuri de protecție a activelor. În plus, cerințele de repartizare a sarcinilor au fost consolidate: în prezent, dacă o bancă înregistrează un deficit de capital, acționarii și creditorii subordonați au obligația de a contribui pentru a oferi o primă soluție, înainte de a se acorda orice finanțare publică.

A se vedea IP/13/672 și MEMO/13/886

1 :

https://www.bankingsupervision.europa.eu/banking/comprehensive/html/index.en.html


Side Bar

My account

Manage your searches and email notifications


Help us improve our website