RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti („Bruxelles II”)

Uniunea Europeană (UE) a reunit într-un singur instrument legislativ dispoziţiile privind divorţul şi răspunderea părintească în vederea facilitării muncii judecătorilor şi a reprezentanţilor profesiilor juridice şi pentru reglementarea exercitării drepturilor de vizită transfrontaliere. Acest regulament reprezintă un important pas înainte în lupta împotriva răpirilor de copii.

ACT

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 [A se vedea actul/actele de modificare].

SINTEZĂ

Scopul acestui regulament este de a reuni într-un singur document dispoziţiile privind divorţul şi răspunderea părintească *. Printre alte chestiuni, el stabileşte recunoaşterea automată a hotărârilor judecătoreşti privind dreptul de vizită *, care au făcut parte dintr-o iniţiativă prezentată de Franţa (DE) (EN) (FR) în 2000. Acest regulament înlocuieşte Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 (DE) (EN) (FR).

Prioritizarea drepturilor copiilor

Uniunea Europeană (UE) acordă prioritate dreptului copilului de a menţine relaţii normale cu ambii părinţi. Copilul va avea dreptul de a-şi face cunoscute părerile cu privire la toate aspectele răspunderii părinteşti, ţinând cont de vârsta şi gradul său de maturitate.

Domeniul de aplicare, definiţii şi competenţa judiciară

Regulamentul se aplică procedurilor civile de divorţ, separare şi anulare a căsătoriei, precum şi tuturor aspectelor privind răspunderea părintească. Răspunderea părintească se referă la întregul set de drepturi şi obligaţii privind persoana sau bunurile copilului. În vederea garantării egalităţii tuturor copiilor, regulamentul reglementează toate hotărârile judecătoreşti privind răspunderea părintească, inclusiv măsurile de protecţie a copilului, independent de orice proceduri matrimoniale.

Regulamentul nu se aplică procedurilor civile privind întreţinerea, care sunt cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Următoarele sunt, de asemenea, excluse din domeniul de aplicare al regulamentului:

  • stabilirea şi contestarea paternităţii;
  • hotărârile judecătoreşti privind adopţia şi măsurile pregătitoare conexe, precum şi anularea sau revocarea adopţiei;
  • numele şi prenumele copilului;
  • emanciparea;
  • actele fiduciare şi moştenirea;
  • măsurile luate ca urmare a faptelor penale comise de copii.

Regulamentul stabileşte un sistem complet de norme privind competenţa. În ceea ce priveşte divorţul, el preia normele privind competenţa din Regulamentul (CE) nr. 1347/2000.

În general, chestiunile legate de răspunderea părintească ţin de competenţa instanţelor ţării UE în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită. În anumite cazuri de strămutare, adică în cazul unei schimbări legale a reşedinţei unui copil, în care instanţele ţării UE în care copilul şi-a avut reşedinţa anterioară au emis deja o hotărâre judecătorească privind răspunderea părintească (în particular cu privire la dreptul de vizită), această chestiune continuă să ţină de competenţa instanţelor ţării respective. Mai mult, soţii pot accepta competenţa instanţei de divorţ pentru a decide, de asemenea, în materia răspunderii părinteşti. În anumite cazuri, părinţii pot, de asemenea, să convină asupra transferării cazului la instanţele din altă ţară UE cu care copilul are o legătură strânsă. O astfel de legătură poate, de exemplu, să fie bazată pe naţionalitatea copilului.

În cazul în care reşedinţa obişnuită a unui copil nu poate fi stabilită, ţara UE în care copilul este prezent se va declara competentă în mod implicit. Această prevedere se aplică, de exemplu, în cazurile copiilor refugiaţi sau al copiilor care, ca urmare a tulburărilor din ţările lor, sunt deplasaţi internaţional. În cazul în care competenţa nu poate fi definită pe baza prevederilor specifice stabilite în regulament, fiecare ţară UE poate aplica propria legislaţie naţională. În circumstanţe excepţionale, cazul poate fi adresat instanţei care este cea mai bine plasată pentru a-l soluţiona, dacă acest lucru serveşte interesului superior al copilului.

Instanţele trebuie să verifice din oficiu dacă au competenţa necesară pentru scopurile prezentului regulament. Dacă instanţa unei ţări UE nu are competenţă într-o chestiune care i-a fost prezentată, ea trebuie să declare din oficiu că nu are competenţă. În cazul în care procedurile sunt introduse împotriva unui pârât care îşi are reşedinţa obişnuită în altă ţară UE, instanţele trebuie să verifice dacă pârâtul a primit documentul de instituire a procedurilor în timp util, astfel încât să îşi poată pregăti apărarea. În cazurile urgente, instanţele pot, de asemenea, să ia măsuri provizorii de protecţie cu privire la persoane şi la bunuri.

Norme privind răpirile de copii

Regulamentul stabileşte, de asemenea, normele privind răpirile de copii (mutarea sau reţinerea ilegală a copilului *). Scopul este combaterea răpirilor de copii în UE.

O persoană căreia i s-a încredinţat un copil * poate solicita înapoierea copilului răpit la o autoritate centrală sau la o instanţă.

Ca regulă generală, instanţele ţării UE în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înainte de răpire continuă să aibă competenţă până când copilul îşi are reşedinţa obişnuită într-o altă ţară UE (sub rezerva acordului tuturor persoanelor cărora li s-a încredinţat copilul şi a unei perioade de cel puţin un an de rezidenţă).

Instanţa respectivă trebuie să emită hotărârea judecătorească în termen de şase săptămâni din momentul în care i-a fost prezentat cazul. Copilul este ascultat în timpul procedurilor, cu excepţia cazului în care acest lucru este inadecvat vârstei sau gradului său de maturitate. Înapoierea copilului nu poate fi refuzată dacă persoana care o solicită nu a fost ascultată.

Instanţele ţării UE în care a fost dus copilul răpit pot să refuze înapoierea copilului numai dacă există un risc grav ca astfel copilul să fie expus unui pericol fizic sau psihic (conform articolului 13(b) al Convenţiei de la Haga din 1980). Cu toate acestea, judecătorul trebuie să hotărască înapoierea copilului dacă se stabileşte că s-au luat măsuri adecvate în vederea asigurării protecţiei copilului după întoarcere.

Dacă o instanţă decide că nu trebuie înapoiat copilul, ea trebuie să transfere dosarul cazului la instanţa competentă din ţara UE în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită înaintea mutării. Această curte ia decizia finală cu privire la înapoierea sau nu a copilului. Judecătorul trebuie să ofere copilului şi părţilor în cauză posibilitatea de a fi auzite şi, de asemenea, trebuie să ia în considerare motivele şi dovezile pe baza cărora primul judecător a decis că înapoierea copilului trebuie să nu aibă loc. Dacă judecătorul din ţara UE de origine ajunge la o decizie diferită, adică înapoierea copilului trebuie să aibă loc, această hotărâre este recunoscută în mod automat şi executabilă în cealaltă ţară UE, fără a fi necesară încuviinţarea executării („eliminarea procedurii de exequatur”). Hotărârea nu poate fi contestată, cu condiţia ca judecătorul din ţara UE de origine să elibereze un certificat (Anexa IV).

Recunoaşterea şi executarea

Normele privind recunoaşterea şi executarea sunt cele stabilite prin Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 cu privire la această chestiune.

Regulamentul prevede recunoaşterea automată a tuturor hotărârilor fără a fi necesară vreo procedură intermediară. El restrânge la cele de mai jos motivele pentru care poate fi refuzată recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti:

  • recunoaşterea contravine în mod evident politicii publice;
  • pârâtului nu i s-a notificat sau comunicat actul de sesizare a instanţei în timp util pentru a putea să-şi pregătească apărarea;
  • recunoaşterea este ireconciliabilă cu altă hotărâre judecătorească.

În cazul hotărârilor judecătoreşti în materie de răspundere părintească, mai există încă două motive pentru nerecunoaştere:

  • copilului nu i s-a oferit posibilitatea de a fi ascultat;
  • o persoană susţine că hotărârea se opune exercitării răspunderii sale părinteşti, în cazul în care hotărârea a fost pronunţată fără ca această persoană să fi avut posibilitatea de a fi ascultată.

O hotărâre judecătorească privind exercitarea răspunderii părinteşti poate fi declarată executorie în altă ţară UE la cererea unei părţi interesate (şi, în cazul Regatului Unit, după ce a fost înregistrată în vederea executării). Hotărârea privind cererea de încuviinţare a executării poate fi atacată.

Referitor la hotărârile în materie matrimonială şi răspundere părintească, instanţa judecătorească competentă trebuie, la cererea oricărei părţi interesate, să elibereze un certificat utilizând formularul al cărui model este prezentat în anexele I şi II.

Toate hotărârile judecătoreşti privind dreptul de vizită şi înapoierea copiilor răpiţi în conformitate cu regulamentul vor fi recunoscute automat şi executate în toate ţările UE fără a fi necesare proceduri speciale (eliminarea procedurii de exequatur), cu condiţia să fie însoţite de un certificat. Modelele de formulare pentru certificatele privind dreptul la vizită şi înapoierea copiilor sunt prezentate în anexele III şi IV.

Un certificat eliberat pentru facilitarea executării hotărârii judecătoreşti nu poate fi supus unei căi de atac. Cu toate acestea, se pot iniţia procedurile pentru rectificarea certificatului dacă acesta nu reflectă corect conţinutul hotărârii.

Procedura de executare se stabileşte prin dreptul naţional al ţării UE în care are loc executarea.

Trebuie să se facă diferenţa între o hotărâre judecătorească prin care se confirmă dreptul de vizită şi modalităţile practice de exercitare a unui astfel de drept. Judecătorul din ţara UE de executare poate stabili modalităţile practice de exercitare a dreptului de vizită, dacă procedurile necesare nu au fost specificate în hotărârile judecătoreşti emise de către instanţele din alte ţări UE în care a fost acordat dreptul de vizită. La stabilirea acestor modalităţi practice, judecătorul trebuie să se conformeze în permanenţă cu elementele de bază ale hotărârii judecătoreşti prin care se conferă dreptul.

Cooperarea între autorităţile centrale

Fiecare ţară UE desemnează una sau mai multe autorităţi centrale pentru exercitarea mai multor funcţii, în special pentru:

  • promovarea schimburilor de informaţii privind legislaţia şi procedurile naţionale;
  • facilitarea comunicării între instanţe;
  • furnizarea de asistenţă titularilor răspunderii părinteşti care solicită recunoaşterea şi executarea hotărârilor;
  • urmărirea rezolvării dezacordurilor dintre titularii răspunderii părinteşti prin mijloace alternative precum medierea.

Autorităţile centrale se reunesc în mod regulat în Reţeaua Judiciară Europeană în materie civilă şi comercială.

Toţi titularii răspunderii părinteşti pot solicita asistenţă gratuită de la autoritatea centrală din ţara UE în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită.

Ca regulă generală, regulamentul înlocuieşte convenţiile existente între două sau mai multe ţări UE cu privire la aceleaşi chestiuni. El va avea întâietate faţă de anumite convenţii multilaterale privind relaţiile dintre ţările UE care abordează chestiunile guvernate de regulament: Convenţia de la Haga din 1961 (legea aplicabilă pentru protecţia minorilor), Convenţia de la Luxemburg din 1967 (recunoaşterea hotărârilor privind căsătoria), Convenţia de la Haga din 1970 (recunoaşterea divorţurilor), Convenţia Europeană din 1980 (încredinţarea copiilor) şi Convenţia de la Haga din 1980 (aspecte civile ale răpirii internaţionale de copii).

Referitor la relaţiile cu Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996 asupra competenţei, legii aplicabile, recunoaşterii, executării şi cooperării privind răspunderea părintească şi măsurile de protecţie a copiilor, acest regulament este în întregime aplicabil în cazul în care copilul în cauză îşi are reşedinţa obişnuită într-o ţară UE. Normele privind recunoaşterea şi executarea se aplică, de asemenea, dacă instanţa competentă dintr-o ţară UE emite o hotărâre, chiar dacă copilul în cauză îşi are reşedinţa obişnuită într-o ţară din afara UE care participă la această convenţie.

Se aplică prevederi speciale pentru:

  • relaţiile Finlandei şi Suediei cu Danemarca, Islanda şi Norvegia cu privire la aplicarea Convenţiei Nordice privind Căsătoria (Nordic Marriage Convention) din 6 februarie 1931;
  • relaţiile dintre Sfântul Scaun şi Portugalia, Italia, Spania şi Malta.

Dispoziţii finale

Un comitet al reprezentanţilor ţărilor UE asistă Comisia la aplicarea regulamentului.

Până la 1 ianuarie 2012 cel mai târziu şi din cinci în cinci ani după această dată, Comisia va prezenta Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social European un raport privind aplicarea regulamentului, pe baza informaţiilor furnizate de ţările UE, însoţit de orice amendamente propuse.

Regatul Unit şi Irlanda participă la aplicarea acestui regulament. Danemarca nu participă la adoptarea regulamentului şi, prin urmare, nu este obligată să îl aplice.

Acest regulament a intrat în vigoare la 1 august 2004 şi s-a aplicat de la 1 martie 2005 (articolele 67-70 s-au aplicat de la 1 august 2004).

Context

Consiliul European de la Tampere şi-a exprimat dorinţa ca ţările UE să consolideze recunoaşterea reciprocă a hotărârilor instanţelor, în special în chestiunile civile (punctul 34 al concluziilor). La început, hotărârile trebuiau recunoscute automat în anumite domenii precum drepturile familiei şi, în special, stabilirea dreptului de întreţinere şi dreptul de vizită.

Conform concluziilor de la Tampere:

  • în mai 2000, Consiliul a adoptat Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 („Bruxelles II”);
  • în iulie 2000, Franţa a prezentat o iniţiativă cu privire la dreptul de vizită transfrontalier;
  • în septembrie 2001, Comisia a prezentat o propunere cu privire la răspunderea părintească (DE) (EN) (FR).

Prevederile propunerii Comisiei din 20 septembrie 2001 au fost incluse în propunerea pentru acest regulament şi au fost retrase formal pe 6 iunie 2002. Acelaşi lucru se aplică iniţiativei prezentate de Franţa în iulie 2000.

Termeni-cheie ai actului
  • Răspundere părintească: toate drepturile şi obligaţiile unei persoane fizice sau juridice cu privire la persoana sau la bunurile unui copil. Aceste drepturi şi obligaţii pot fi dobândite prin hotărâre judecătorească, printr-un act cu putere de lege sau printr-un acord în vigoare. Termenul are legătură în special cu încredinţarea şi cu dreptul de vizită.
  • Încredinţare: drepturile şi obligaţiile privind îngrijirea unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reşedinţă.
  • Drept de vizită: dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată într-un alt loc decât cel al reşedinţei sale obişnuite.
  • Deplasare sau reţinere ilicită a unui copil: răpirea, încălcarea unei încredinţări dobândite prin hotărâre judecătorească, printr-un act cu putere de lege sau printr-un acord în vigoare în ţara UE în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită.

REFERINŢE

ActIntrarea în vigoareTermen de transpunere în legislaţia statelor membreJurnalul Oficial
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003

1.8.2004

-

JO L 338, 23.12.2003

Act(e) de modificareIntrarea în vigoareTermen de transpunere în legislaţia statelor membreJurnalul Oficial
Regulamentul (CE) nr. 2116/2004

3.1.2005

-

JO L 367, 14.12.2004

ACTE CONEXE

Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp [Jurnalul Oficial L 343, 29.12.2010].

Decizia Consiliului 2010/405/UE din 12 iulie 2010 de autorizare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legislaţiei aplicabile divorţului şi separării de drept [Jurnalul Oficial L 189, 22.7.2010].
În 2008 a devenit clar că atingerea unanimităţii privind propunerea din 2006 de modificare a Regulamentului 22001/2003 (de mai jos) urma să fie dificilă. Prin urmare, un număr de ţări UE şi-au exprimat de atunci intenţia pentru stabilirea unei cooperări consolidate în domeniul legislaţiei aplicabile în materie matrimonială. Această decizie autorizează aceste ţări să instituie o astfel de cooperare între ele. Celelalte ţări UE se pot alătura oricând la această cooperare.
Cooperarea consolidată în domeniul legislaţiei aplicabile divorţului şi separării de drept le va furniza ţărilor participante un cadru legal mai clar şi mai cuprinzător pentru cazurile transfrontaliere. În acelaşi timp, ea va spori securitatea juridică, previzibilitatea şi flexibilitatea pentru cetăţeni. Această cooperare consolidată se bazează pe principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti, asigurând o mai bună compatibilitate între normele ţărilor participante privind conflictul de legi.

Propunerea de regulament al Consiliului din 17 iulie 2006 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 în ceea ce priveşte competenţa şi de introducere a unor dispoziţii privind legislaţia aplicabilă în materie matrimonială [COM(2006) 399 final – Nepublicată în Jurnalul Oficial].
În vederea creşterii numărului de căsătorii „internaţionale” şi divorţuri, Comisia intenţionează să furnizeze un cadru legal clar şi cuprinzător în materie matrimonială, asigurând securitatea juridică, previzibilitatea, flexibilitatea şi accesul la instanţă. Prin urmare, propunerea prevede:

  • norme armonizate privind conflictul de legi în materie de divorţ şi separare de drept pentru a permite soţilor să prevadă cu uşurinţă care lege se va aplica procedurilor matrimoniale în cazul lor;
  • un grad limitat de alegere pentru soţi cu privire la legea aplicabilă şi la instanţa competentă pentru procedurile privind divorţul şi separarea de drept.

Propunerea urmează Cartea verde privind legea aplicabilă şi competenţa în materia divorţului din 14 martie 2005.
Procedura de consultare (CNS/2006/0135)

Ultima actualizare: 21.05.2012

Consultaţi şi

Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii