RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială („Bruxelles I”)

Acest regulament stabileşte norme care reglementează competenţa judiciară a instanţelor, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi penală în statele membre ale Uniunii Europene (EU).

ACT

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială [A se vedea actul/actele de modificare].

SINTEZĂ

Acest regulament stabileşte normele care reglementează competenţa judiciară a instanţelor în materie civilă şi comercială. Acesta prevede că o hotărâre pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene (UE) trebuie recunoscută fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială, exceptând cazurile în care recunoaşterea este contestată. O hotărâre de încuviinţare a executării unei hotărâri străine trebuie adoptată în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate. Acest regulament enumeră motive de neexecutare, însă instanţele nu au posibilitatea de a le invoca din oficiu. Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă. De asemenea, nu se aplică pentru:

  • starea sau capacitatea juridică a persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente şi succesiuni;
  • falimente;
  • securitate socială;
  • arbitraj.

Norme de competenţă

Principiul fundamental este că exercitarea competenţei judiciare trebuie să se efectueze pe teritoriul statului membru al UE în care are domiciliul pârâtul, indiferent de naţionalitatea sa. Determinarea domiciliului se efectuează în conformitate cu legea statului membru în care instanţa este sesizată. Dacă o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru a cărui instanţă este sesizată, instanţa, pentru a determina dacă partea are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, aplică legea statului membru în cauză. În cazul persoanelor juridice sau al firmelor, domiciliul se determină în funcţie de sediul statutar, administraţia centrală sau sediul principal. În cazul trusturilor, domiciliul este definit de instanţa care a fost sesizată, prin aplicarea normelor sale de drept internaţional privat *.

Acţionarea în justiţie a pârâtului într-un alt stat membru al UE

În afară de principiul de bază privind competenţa judiciară, în anumite cazuri, pârâtul poate fi acţionat în justiţie în instanţele aflate pe teritoriul unui alt stat membru al UE. Acest lucru este valabil pentru următoarele domenii de competenţă jurisdicţională enumerate în regulament: competenţele speciale sau exclusive, precum şi competenţele în materie de asigurări, de contracte încheiate de consumatori şi de contracte individuale de muncă.

Competenţele speciale ale instanţelor se aplică, de exemplu:

  • în materie contractuală: ca regulă generală, în faţa instanţelor de la locul în care obligaţia care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată;
  • în materia obligaţiei de întreţinere: ca regulă generală, în faţa instanţelor de la locul unde creditorul obligaţiei de întreţinere îşi are reşedinţa;
  • în materii legate de răspundere pentru acte ilegale – prejudicii, delicte sau cvasidelicte: în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.

În materie de asigurări, un asigurător poate fi acţionat în justiţie în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul sau în alt stat membru, în cazul acţiunilor intentate de către deţinătorul poliţei de asigurare, asiguratul sau un beneficiar, în faţa instanţelor de la locul unde este domiciliat reclamantul. În cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul poate fi acţionat în justiţie şi în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă.

Regulamentul prevede şi norme privind competenţa în materia contractelor încheiate de consumatori. „Consumatorii” sunt definiţi ca persoanele care încheie un contract cu un profesionist, într-un scop care se situează în afara domeniului lor profesional. Acesta se aplică contractelor încheiate cu o persoană care desfăşoară activităţi comerciale sau profesionale în UE, cu excepţia contractelor de transport, altele decât cele care, pentru un preţ forfetar, oferă o combinaţie între călătorie şi cazare. Consumatorul este protejat în acelaşi fel descris aici în cazul în care contractul are ca obiect vânzarea de bunuri în rate egale, fixe şi eşalonate sau prin împrumut rambursabil în rate egale, fixe şi eşalonate, sau orice altă formă de credit. Pentru ca consumatorul să beneficieze de această protecţie în alte cazuri, contractul trebuie să fi fost încheiat cu o persoană care desfăşoară activităţi comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau care îşi direcţionează activităţile spre acel stat membru. Un consumator poate introduce o acţiune fie înaintea instanţelor din statul membru al UE pe teritoriul căruia pârâtul îşi are domiciliul, fie înaintea instanţelor din locul unde consumatorul (reclamantul) îşi are domiciliul. Acţiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanţelor din statul membru al UE pe teritoriul căruia consumatorul îşi are domiciliul.

În materia contractelor individuale de muncă, angajaţii pot acţiona în justiţie angajatorul fie în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat angajatorul, fie în faţa instanţelor din statul membru în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea. Un angajat care nu îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceluiaşi stat poate acţiona în justiţie angajatorul înaintea instanţelor din locul unde este situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta. Un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre se consideră că are domiciliul pe teritoriul statului respectiv. Un angajator poate introduce o acţiune împotriva unui angajat numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul.

Indiferent de domiciliu, următoarele instanţe au competenţe exclusive în ceea ce priveşte:

  • drepturile reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile: instanţele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul;
  • valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice ori valabilitatea deciziilor organelor acestora: instanţele din statul membru pe teritoriul căruia are sediul persoana juridică;
  • valabilitatea înregistrărilor în registrele publice: instanţele din statul membru pe teritoriul căruia se păstrează registrul;
  • înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale sau a altor drepturi similare: instanţele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument al Uniunii sau a unei convenţii internaţionale, se consideră că a avut loc;
  • executarea hotărârilor: instanţele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.

Dacă părţile, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au încheiat o convenţie care prevede un acord de alegere a forului*, competenţa judiciară îi revine instanţei stabilite de părţi. Regulamentul prevede anumite formalităţi care trebuie îndeplinite în astfel de convenţii atributive de competenţă: convenţia trebuie să se încheie în scris ori verbal sau într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părţi sau, în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu uzanţa cu care părţile sunt la curent.

De asemenea, există prevederi referitoare la cazurile în care există mai mulţi pârâţi, la cererea de chemare în garanţie, cererea de intervenţie sau alte cereri de terţă opoziţie, la cererile reconvenţionale şi la cazurile în care o acţiune poate fi combinată cu o acţiune în materie de drepturi reale imobiliare.

Regulamentul stabileşte şi un mecanism de rezolvare a cazurilor de litispendenţă (lis pendens) şi de conexitate.

Recunoaştere şi executare

O hotărâre pronunţată într-un stat membru al UE este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială. „Hotărâre” înseamnă o hotărâre pronunţată de o instanţă sau un tribunal dintr-un stat membru al UE, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentinţă, ordonanţă sau mandat de executare. Hotărârea străină nu poate face în nicio situaţie obiectul unei revizuiri pe fond.

O hotărâre nu este recunoscută dacă:

  • recunoaşterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru al UE în care aceasta se solicită;
  • actul de sesizare a instanţei nu a fost comunicat pârâtului în timp util şi într-o manieră care să-i permită acestuia să-şi pregătească apărarea;
  • aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu între aceleaşi părţi în statul membru în care se solicită recunoaşterea;
  • aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior într-un alt stat membru sau într-o ţară terţă, între aceleaşi părţi, într-o cauză având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Instanţa înaintea căreia este invocată recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat membru al UE poate suspenda acţiunea în cazul în care hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare.

O hotărâre este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv. Părţile pot introduce o acţiune împotriva unei hotărâri privind cererea de încuviinţare a executării.

Înlocuirea Convenţiei de la Bruxelles din 1968

Acest regulament înlocuieşte convenţia de la Bruxelles din 1968, care s-a aplicat între statele membre anterior intrării în vigoare a regulamentului. Convenţia se aplică în continuare în ceea ce priveşte teritoriile statelor membre care intră în domeniul său de aplicare teritorială şi care sunt excluse de la aplicarea acestui regulament în temeiul articolului 299 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (acum articolul 355 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene). Acest regulament enumeră şi o serie de alte convenţii, tratate şi acorduri între statele membre pe care le înlocuieşte.

Chiar şi după intrarea în vigoare a regulamentului, competenţa judiciară între Danemarca şi celelalte state membre a continuat să fie reglementată de Convenţia de la Bruxelles din 1968. Această excepţie pentru Danemarca s-a bazat pe Protocolul nr. 5 din 1997 privind poziţia Danemarcei, anexat la tratate (acum Protocolul nr. 22). La 19 octombrie 2005, UE a încheiat un acord cu Danemarca privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială care a extins prevederile regulamentului la acest stat. La 27 aprilie 2006, acordul s-a aprobat în numele UE prin Decizia 2006/325/CE a Consiliului. Aceasta a intrat în vigoare la 1 iulie 2007.

Conform prevederilor din Protocolul privind poziţia Regatului Unit al Marii Britanii şi al Republicii Irlanda anexat la tratate, aceste două state şi-au notificat dorinţa de a participa la adoptarea şi aplicarea acestui regulament.

Termeni-cheie ai actului
  • „Drept internaţional privat” reglementează chestiunile de drept privat cu caracter internaţional, cum ar fi dreptul familiei, dreptul contractual etc. Este ramura dreptului intern al statelor care indică ce lege (naţională sau străină) trebuie să se aplice într-un anumit caz.
  • „Alegerea forului” este un principiu general de drept internaţional privat care permite părţilor la un contract, în caz de litigiu, să desemneze o instanţă care să judece, chiar dacă aceasta nu ar avea competenţă judiciară în temeiul factorilor care corelează în mod obiectiv contractul cu un loc anume.

REFERINŢE

ActIntrarea în vigoareTermen de transpunere în legislaţia statelor membreJurnalul Oficial

Regulamentul (CE) nr. 44/2001

1.3.2002

-

JO L 12, 16.1.2001

Act(e) de modificareIntrarea în vigoareTermen de transpunere în legislaţia statelor membreJurnalul Oficial

Regulamentul (CE) nr. 1791/2006

1.1.2007

-

JO L 363, 20.12.2006

Regulamentul (CE) nr. 1103/2008

4.12.2008

-

JO L 304, 14.11.2008

Modificările şi corecturile succesive aduse Regulamentului (CE) nr. 44/2001 au fost integrate în textul de bază. Această versiune consolidată are doar un caracter informativ.

ACTE CONEXE

Raportul Comisiei către Parlamentul European, Consiliu şi Comitetul Economic şi Social European din 21 aprilie 2009 privind aplicarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială [COM(2009) 174 final – Nepublicat în Jurnalul Oficial].

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti [Jurnalul Oficial L 338 din 23.12.2003].
Acest regulament se aplică materiilor civile privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei, precum şi tuturor aspectelor legate de răspunderea părintească. Acesta nu se aplică materiilor civile privind obligaţia de întreţinere, care sunt reglementate prin Regulamentul (CE) nr. 4/2009.

Ultima actualizare: 03.05.2011
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii