RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Standardele minime pentru procedurile de acordare sau de retragere a statutului de refugiat

Această directivă stabileşte standardele minime pentru procedurile de acordare şi retragere a statutului de refugiat, în scopul de a reduce diferenţele dintre procedurile de examinare naţionale şi de a proteja calitatea luării deciziilor în ţările Uniunii Europene (UE).

ACT

Directiva Consiliului 2005/85/CE din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare şi retragere a statutului de refugiat.

SINTEZĂ

Directiva este aplicabilă tuturor cererilor de azil * prezentate pe teritoriul ţărilor Uniunii Europene (UE), inclusiv la frontiere sau într-o zonă de tranzit. Ea nu se aplică însă Danemarcei, care a obţinut o derogare generală de la politica de justiţie şi afaceri interne a UE.

Ţările UE sunt obligate să aplice această directivă în procedurile de prelucrare a cererilor de azil în baza Convenţiei de la Geneva *. Dacă, în cadrul procedurilor lor de azil, ţările UE examinează şi calificarea solicitantului pentru eventuale alte tipuri de protecţie internaţională, ele trebuie să aplice această directivă în întreaga procedură. În plus, ele o pot aplica în cazul procedurilor de prelucrare a cererilor pentru orice alte tipuri de protecţie internaţională.

Garanţii fundamentale

O cerere de azil nu poate fi refuzată numai în baza faptului că nu a fost făcută cât mai devreme posibil. Mai mult, ţările UE trebuie să asigure examinarea individuală, obiectivă şi imparţială a cererilor.

Solicitanţii vor avea dreptul de a rămâne în ţara în care cererea lor este pendinte.

În plus, ţările UE trebuie să se asigure că solicitanţii:

  • sunt informaţi cu privire la procedurile care trebuie urmate, la drepturile şi obligaţiile pe care le au şi la rezultatul deciziei luate de autoritatea responsabilă *. Toate deciziile trebuie comunicate în scris şi, dacă o cerere este refuzată, trebuie menţionate motivele şi trebuie oferite informaţii privind posibilităţile de contestare a deciziei negative;
  • beneficiază de serviciile unui interpret pentru înaintarea cazului lor către autorităţile competente ori de câte ori este necesar;
  • au posibilitatea să comunice cu Înaltul Comisar al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR). În termeni mai generali, ţările UE trebuie să acorde UNHCR acces la solicitanţii de azil, inclusiv la cei aflaţi în centre de detenţie, şi la informaţii privind cererile şi procedurile de azil, precum şi să permită UNHCR să îşi exprime opinia în faţa oricărei autorităţi competente;
  • au o ocazie reală de a discuta cu un consultant juridic. În primă instanţă, solicitanţii pot fi nevoiţi să facă acest lucru pe cheltuiala proprie. Dacă decizia autorităţii competente este negativă, ţara UE în cauză trebuie să asigure acordarea, la cerere, a asistenţei juridice gratuite. Ţara respectivă poate pune anumite condiţii pentru acordarea acestui drept (aplicarea la un singur apel şi nu la procedurile ulterioare, limitarea opţiunii de consultanţă juridică la consultanţii desemnaţi anume de legea naţională, restrângerea procedurilor la cei care au o şansă de reuşită sau la solicitanţii care nu deţin resurse suficiente).

Următoarele garanţii suplimentare se aplică, sub rezerva anumitor condiţii, în cazul minorilor neînsoţiţi *:

  • o persoană va reprezenta minorul şi/sau îl va ajuta la redactarea cererii;
  • dacă procedura implică un interviu personal, reprezentantului i se va da ocazia de a-i explica minorului scopul interviului;
  • o persoană care cunoaşte nevoile speciale ale minorilor va pregăti decizia autorităţii responsabile cu determinarea şi, dacă este cazul, va desfăşura interviul personal.

Obligaţii

Ţările UE pot impune solicitanţilor de azil anumite obligaţii privind cooperarea cu autorităţile naţionale. În special, acestea pot stabili că solicitanţii trebuie:

  • să contacteze autorităţile competente sau să se prezinte în persoană;
  • să îşi înainteze personal cererile şi/sau într-o locaţie stabilită;
  • să predea documentele pe care le posedă şi care sunt relevante pentru examinarea cererii, cum ar fi paşapoartele.

Procedura de examinare

În general, deciziile privind cererile sunt luate de autoritatea responsabilă cu determinarea desemnată de către ţările UE. Personalul autorităţii respective trebuie să aibă cunoştinţă de standardele relevante ale legii privind azilul şi refugiaţii.

Înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie, solicitanţii au, de obicei, dreptul la un interviu personal cu o persoană oficială competentă. Acest interviu are loc, în mod normal, în absenţa membrilor familiei şi în condiţii care asigură un nivel corespunzător de confidenţialitate. Se întocmeşte un raport scris privind interviul, al cărui conţinut poate fi dat solicitantului spre confirmare. Refuzul solicitantului de a confirma raportul nu poate împiedica însă autoritatea competentă să ia decizia.

Statele membre nu pot reţine în arest o persoană exclusiv pe motiv că aceasta solicită azil. În cazul în care un solicitant este reţinut în arest, respectiva ţară din UE se va asigura că există posibilitatea unui control judiciar rapid. Directiva privind standardele minime pentru primirea solicitanţilor de azil conţine norme suplimentare privind reţinerea în arest a solicitanţilor.

Ţările UE pot recurge la examene medicale pentru a determina vârsta minorilor neînsoţiţi în cadrul examinării unei cereri de azil.

Ţările UE trebuie să asigure păstrarea confidenţialităţii informaţiilor privind cererile individuale.

Proceduri în primă instanţă

Principiile şi garanţiile fundamentale prevăzute de directivă se aplică pe deplin procedurilor de examinare a cererilor de azil „normale”. Ţările UE pot, de asemenea, să prevadă proceduri speciale care să fie scutite de aceste principii şi garanţii, pentru a examina cereri de azil în următoarele două cazuri:

  • solicitări ulterioare (de către persoane care au depus deja o asemenea cerere în ţara UE în cauză);
  • în anumite condiţii, pentru a decide la frontieră dacă va permite sau nu intrarea în ţară a persoanelor care au depus o cerere acolo.

De asemenea, ţările UE pot decide, respectând principiile de bază şi garanţiile fundamentale prevăzute de directivă, să accelereze o procedură de examinare, în special în condiţiile următoare:

  • solicitantul a invocat doar aspecte care nu sunt relevante sau au o relevanţă minimă pentru examinarea statutului său de refugiat sau dacă afirmaţiile sale sunt incoerente, contradictorii sau neplauzibile, pretenţia fiind astfel clar neconvingătoare;
  • solicitantul nu a adus informaţii care să permită stabilirea cu un grad rezonabil de certitudine a identităţii sau a naţionalităţii sale sau dacă este probabil ca, din rea-credinţă, solicitantul să fi distrus sau să fi aruncat un document de identitate sau de călătorie care ar fi contribuit la stabilirea identităţii sau a naţionalităţii sale;
  • solicitantul provine dintr-o ţară pe care ţara UE în cauză a desemnat-o ca „ţară de origine sigură” sau „ţară terţă sigură”.

O ţară din afara UE desemnată ca ţară de origine sigură poate fi considerată ca atare pentru un anumit solicitant de azil numai dacă acesta nu a exprimat motive serioase care să sugereze că aceasta nu ar fi sigură din cauza situaţiei sale personale, ţinând cont de condiţiile necesare pentru solicitarea statutului de refugiat în conformitate cu Directiva 2004/83/CE.

În anumite condiţii, ţările UE pot declara că o cerere este inadmisibilă şi pot să nu o examineze pe fond, mai ales dacă:

  • o altă ţară din UE este în măsură să examineze cererea conform Regulamentului Dublin II sau o altă ţară din UE a acordat deja solicitantului statutul de refugiat (DE) (EN) (ES) (FR);
  • solicitantul poate beneficia de protecţie într-o ţară din afara UE care este prima ţară de azil sau o ţară terţă sigură pentru respectivul solicitant;
  • solicitantul a depus o cerere identică după o hotărâre definitivă.

Ţările UE pot să aplice conceptul de ţară terţă sigură numai când autorităţile competente sunt sigure că, în ţara în cauză din afara UE:

  • viaţa şi libertatea solicitantului nu sunt ameninţate din motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau o anumită opinie politică;
  • este respectat principiul nereturnării, în conformitate cu Convenţia de la Geneva;
  • este respectată interdicţia prevăzută de dreptul internaţional privind expulzarea ce ar constitui o încălcare a dreptului de a nu fi torturat şi supus unor tratamente crude, inumane sau degradante;
  • există posibilitatea de a solicita recunoaşterea statutului de refugiat şi, în cazul în care se acordă acest statut, de a beneficia de protecţie în conformitate cu Convenţia de la Geneva.

Procedura de retragere

Ţările UE vor iniţia o examinare pentru retragerea statutului de refugiat al unei persoane atunci când apar elemente sau date noi care indică existenţa unor motive pentru reexaminarea validităţii statutului său de refugiat.

O asemenea examinare trebuie să respecte anumite principii şi garanţii, în special cu privire la informarea persoanei în cauză şi la acordarea posibilităţii ca persoana respectivă să îşi susţină cauza în privinţa retragerii în cadrul unui interviu personal.

Proceduri privind căile de atac

Ţările UE trebuie să le garanteze solicitanţilor dreptul la o cale de atac în instanţă împotriva unei decizii luate cu privire la cererea lor de azil şi împotriva altor tipuri de decizii luate în cadrul procedurilor de azil (inclusiv privind retragerea statutului sau a caracterului admisibil al cererii).

Context

În concluziile Consiliului European de la Tampere din 1999, s-a decis stabilirea unui sistem european comun de azil, bazat pe aplicarea deplină şi globală a Convenţiei de la Geneva. Pe termen scurt, acesta urma să implice stabilirea unor standarde comune pentru o procedură de azil corectă şi eficientă, aşa cum se prevede în tabloul de bord (DA) (DE) (EL) (EN) (ES) (FR) (IT) (NL) (PT) (FI) (SV) aprobat de Consiliu în 27 martie 2000. Pe termen lung, ar urma să existe o procedură comună de azil şi un statut uniform în întreaga Uniune.

Termeni-cheie folosiţi în act
  • Cerere de azil: o cerere depusă de către un resortisant dintr-o ţară din afara UE sau o persoană apatridă care intenţionează să obţină protecţie internaţională într-o ţară din UE conform Convenţiei de la Geneva. Orice solicitare de protecţie internaţională, de orice tip, este considerată ca fiind o cerere de azil, cu excepţia cazului în care persoana în cauză solicită explicit un alt tip de protecţie pentru care se poate depune o cerere în mod separat.
  • Convenţia de la Geneva: convenţia din 1951, modificată prin protocolul de la New York din 1967, privind statutul refugiaţilor. Conform Articolului 78 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, politica de azil a UE trebuie să respecte Convenţia de la Geneva.
  • Autoritatea responsabilă cu determinarea statutului de refugiat: orice organism cvasi-judiciar sau administrativ al unei ţări din UE care are competenţa de a hotărî în primă instanţă în privinţa cererii.
  • Minor neînsoţit: orice persoană cu vârsta sub 18 ani care intră pe teritoriul unei ţări din UE fără a fi însoţit de către un adult.

REFERINŢE

ActIntrarea în vigoareTermen de transpunere în legislaţia statelor membreJurnalul Oficial
Directiva 2005/85/CE

2.1.2006

1.12.2007
(1.12.2008 pentru Articolul 15)

JO L 326 din 13.12.2005

ACTE CONEXE

Raport al Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu, din 8 septembrie 2010, privind aplicarea Directivei 2005/85/CE din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare şi retragere a statutului de refugiat [COM(2010) 465 final – nepublicat în Jurnalul Oficial].
Acest raport oferă o privire de ansamblu asupra transpunerii Directivei 2005/85/CE în legislaţiile naţionale ale ţărilor UE, precum şi asupra problemelor întâmpinate în aplicarea acesteia.
Raportul detaliază mai multe cazuri de transpunere incompletă sau incorectă şi deficienţe în aplicarea directivei de către ţările UE. Mai mult, datorită unora dintre prevederile opţionale şi derogările cuprinse în directivă, există în continuare diferenţe între măsurile şi garanţiile procedurale din ţările UE. Acest lucru se observă în special la:

  • interviuri personale;
  • asistenţă şi reprezentare juridică;
  • proceduri de examinare accelerate;
  • conceptul de ţară terţă sigură;
  • conceptul de ţară de origine sigură;
  • dreptul la un remediu eficace.

Pentru a rectifica disparităţile procedurale dintre ţările UE cauzate de anumite standarde vagi şi ambigue din textul directivei, Comisia a adoptat, în 2009, o propunere [COM(2009) 554 final] de modificare a acesteia.

Ultima actualizare: 16.10.2010
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii