RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung

Uniunea Europeană (UE) acordă statutul de rezident european resortisanţilor ţărilor terţe care au avut reşedinţa legală şi fără întrerupere pe teritoriul unui stat membru UE timp de cinci ani. De asemenea, directiva armonizează legislaţia şi practicile naţionale în ceea ce priveşte termenii pentru acordarea statutului de rezident şi stabileşte condiţii de rezidenţă în alte state membre UE decât cel care a acordat statutul de rezident.

ACT

Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung.

SINTEZĂ

Creând un statut unitar pentru resortisanţii ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung *, directiva armonizează legile statelor membre UE şi asigură un tratament egal în întreaga Uniune, indiferent de ţara de reşedinţă din UE.

Directiva vizează toţi resortisanţii ţărilor terţe care au reşedinţa legală pe teritoriul unui stat membru UE. Unele categorii de persoane sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei, deoarece situaţia acestora este incertă sau pentru că acestea sunt rezidente pe termen scurt (refugiaţi, solicitanţi de azil aflaţi în aşteptarea unei decizii privind statutul lor, lucrători sezonieri sau lucrători detaşaţi în scopul furnizării de servicii transfrontaliere, persoane cărora li s-a acordat protecţie temporară sau o formă subsidiară de protecţie şi persoanele care sunt rezidente în vederea efectuării studiilor sau a participării la cursuri de formare profesională).

Statele membre UE trebuie să aplice directiva în conformitate cu principiul nediscriminării, conform articolului 10 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) şi articolului 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Statutul de rezident pe termen lung

Statele membre UE trebuie să recunoască statutul de rezident pe termen lung după cinci ani de şedere legală continuă. Absenţele din statul membru UE respectiv pentru perioade mai mici de şase luni consecutive (fără a depăşi în total zece luni în respectiva perioadă de cinci ani) sau din anumite motive prevăzute de legislaţia naţională (de exemplu, stagiu militar, detaşare pentru motive de serviciu, boală gravă, maternitate, cercetare sau studii) nu vor fi considerate drept întreruperi ale perioadei de şedere.

Pentru a obţine statutul de rezident pe termen lung, resortisanţii ţărilor terţe trebuie să demonstreze că dispun, pentru ei şi membrii familiei (dacă se află în întreţinerea lor):

  • de resurse stabile suficiente pentru a trăi fără a recurge la sistemul de ajutor social al statului membru UE în cauză;
  • de o asigurare de sănătate.

Statele membre UE pot impune resortisanţilor din ţările terţe şi respectarea altor condiţii de integrare (cum ar fi cunoaşterea suficientă a unei limbi naţionale a statului membru UE în cauză).

Statele membre UE pot refuza acordarea statutului de rezident pe termen lung din motive privind ordinea publică sau securitatea publică.

Autoritatea competentă trebuie să decidă în privinţa acordării statutului de rezident pe termen lung în termen de cel mult şase luni după înaintarea solicitării. Deciziile de a respinge o solicitare trebuie comunicate în scris persoanei în cauză, în conformitate cu procedurile prevăzute de legislaţia internă, menţionând motivele şi indicând căile de atac disponibile, precum şi termenul în care solicitantul le poate formula. Rezidenţii pe termen lung vor primi un permis de şedere permanentă care este standard pentru toate statele membre UE, este valabil cel puţin cinci ani şi se poate reînnoi automat.

Statutul de rezident pe termen lung poate fi retras numai din anumite motive care sunt stabilite în directivă (absenţa de pe teritoriul UE timp de peste 12 luni consecutive, dobândirea frauduloasă a statutului sau adoptarea unei măsuri de expulzare a persoanei în cauză).

Persoanele care au dobândit statutul de rezident pe termen lung vor beneficia de egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanţilor naţionali în ceea ce priveşte:

  • condiţiile de acces la un loc de muncă salariată şi la o activitate independentă şi condiţiile de angajare şi de muncă (programul de lucru, standardele de sănătate şi siguranţă, dreptul la concedii, remunerarea şi concedierea);
  • educaţia şi formarea profesională, recunoaşterea calificărilor şi bursele de studii;
  • indemnizaţiile de bunăstare (alocaţiile de familie, pensiile de vârstă etc.) şi asigurarea de sănătate;
  • asistenţa socială (venitul minim de subzistenţă sau pensiile de vârstă, îngrijire medicală gratuită etc.);
  • avantaje sociale, scutiri de impozite şi accesul la bunuri şi servicii;
  • libertatea de asociere şi de înscriere într-un sindicat şi libertatea de a reprezenta un sindicat sau o asociaţie;
  • acces liber pe întreg teritoriul statului membru UE în cauză.

În anumite cazuri, statele membre UE pot restricţiona egalitatea de tratament cu resortisanţii naţionali în ceea ce priveşte accesul la un loc de muncă şi la educaţie (de exemplu, solicitând dovada cunoaşterii adecvate a limbii). În domeniul asistenţei şi al protecţiei sociale, statele membre UE pot limita egalitatea de tratament la acordarea indemnizaţiilor de bază. Ele sunt însă libere să acorde egalitate de tratament cu resortisanţii naţionali şi pentru alte indemnizaţii, precum şi să ofere egalitate de tratament în domenii suplimentare.

Rezidenţii pe termen lung beneficiază de protecţie sporită împotriva expulzării. Actele de comportament pe care se bazează deciziile de expulzare trebuie să reprezinte o ameninţare reală şi suficient de gravă pentru ordinea publică sau pentru securitatea publică. Deciziile de acest tip nu pot fi luate în temeiul unor considerente de ordin economic. Statele membre UE se obligă să ia în considerare anumiţi factori înainte de a lua o decizie de a expulza un rezident pe termen lung (vârsta persoanei în cauză, durata şederii etc.).

Prevederile directivei nu împiedică statele membre UE să emită permise de şedere permanentă în condiţii mai favorabile decât cele stabilite în directivă. Totuşi, permisele de şedere de acest tip nu conferă dreptul de şedere în celelalte state membre UE.

Dreptul de şedere în celelalte state membre UE

Un rezident pe termen lung îşi poate exercita dreptul de şedere, pentru o perioadă de peste trei luni, pe teritoriul altui stat membru UE decât cel care i-a acordat statutul, cu condiţia respectării anumitor condiţii, inclusiv:

  • pentru desfăşurarea unei activităţi economice ca salariat sau ca lucrător care desfăşoară o activitate independentă;
  • pentru efectuarea studiilor sau pentru participarea la cursuri de formare profesională;
  • în alte scopuri.

Totuşi, un stat membru UE poate limita numărul de permise de şedere dacă, în momentul adoptării acestei directive, admiterea resortisanţilor ţărilor terţe este deja supusă unor limitări în legislaţia internă existentă. În acelaşi timp, din motive ce ţin de politica pieţei muncii, statele membre UE pot acorda preferinţă cetăţenilor Uniunii.

Condiţiile de mai sus nu se referă la salariaţii detaşaţi în scopul unei prestări transfrontaliere de servicii şi nici la prestatorii de servicii transfrontaliere.

La înaintarea unei cereri de permis de şedere, autorităţile competente din al doilea stat membru UE * pot solicita prezentarea anumitor documente (cum ar fi permisul de şedere pe termen lung, un document de identitate, un contract de angajare, documente privind condiţiile adecvate de locuit etc.) şi a unor dovezi privind resursele stabile şi regulate şi asigurarea medicală.

Membrii familiei * rezidentului pe termen lung îl pot însoţi pe acesta în al doilea stat membru UE pentru a i se alătura acolo, cu condiţia ca aceştia să fi format deja o familie în primul stat membru UE *. În caz contrar, se aplică Directiva 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea familiei.

Al doilea stat membru UE poate respinge cererile pentru permis de şedere numai dacă există o ameninţare reală pentru ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică. În cazul sănătăţii publice, directiva permite statelor membre UE să solicite un examen medical care să ateste că persoanele în cauză nu suferă de boli ce fac obiectul unor dispoziţii de protecţie în ţara gazdă. De asemenea, directiva prevede o serie de garanţii procedurale, cum ar fi perioada statutară pentru examinarea cererilor pentru permise de şedere, procedurile de notificare a părţilor interesate, căile de atac şi condiţiile care reglementează expulzarea.

De îndată ce pătrund pe teritoriul celui de al doilea stat membru UE, rezidenţii pe termen lung beneficiază de toate avantajele de care s-au bucurat în primul stat membru UE, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii naţionali.

Rezidenţii pe termen lung care locuiesc în al doilea stat membru UE îşi vor păstra statutul în primul stat membru UE până la obţinerea aceluiaşi statut în al doilea stat membru UE. Dacă doresc, aceştia pot depune cerere pentru a fi consideraţi rezidenţi pe termen lung şi în al doilea stat membru UE după ce au locuit în statul respectiv timp de cinci ani.

Ca regulă generală, primul stat membru UE este obligat să readmită rezidenţii pe termen lung, împreună cu membrii familiei acestora, dacă permisele de şedere le-au fost retrase de al doilea stat membru UE.

Context

La Consiliul European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999, statele membre UE au accentuat nevoia de a acorda egalitate de tratament resortisanţilor ţărilor terţe care locuiesc legal în UE. În special, tuturor resortisanţilor ţărilor terţe care au locuit o anumită perioadă într-un stat membru UE trebuie să li se acorde un set de drepturi uniforme care să fie cât mai apropiate de cele acordate cetăţenilor UE (punctul 21 din concluziile reuniunii de la Tampere). De asemenea, directiva este concepută pentru aplicarea pe deplin a articolului 79 din TFUE prin stabilirea drepturilor resortisanţilor din ţări terţe care locuiesc legal într-un stat membru UE de a locui în celelalte state membre UE.

Termeni-cheie ai actului
  • Resortisant al unei ţări terţe: orice persoană care nu este cetăţean al UE.
  • Rezident pe termen lung: orice resortisant al unei ţări terţe care are statutul de rezident pe termen lung, conform prevederilor directivei.
  • Primul stat membru UE: statul membru UE care a acordat prima dată statutul de rezident pe termen lung.
  • Al doilea stat membru UE: orice alt stat membru UE decât cel care a acordat pentru prima dată statutul de rezident pe termen lung unui resortisant al unei ţări terţe şi în care respectivul rezident pe termen lung îşi exercită dreptul de şedere.
  • Membrii familiei: persoanele definite ca membri ai familiei în Directiva 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea familiei.

REFERINŢE

ActIntrarea în vigoareTermen de transpunere în legislaţia statelor membreJurnalul Oficial

Directiva 2003/109/CE

23.1.2004

23.1.2006

JO L 16, 23.1.2004

Ultima actualizare: 05.05.2011
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii