RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) marchează o nouă etapă în procesul de integrare europeană, deoarece permite demararea integrării politice. Acesta instituie o Uniune Europeană fondată pe trei piloni: Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar în materie penală (JAI). Tratatul: instituie o cetăţenie europeană, consolidează puterile Parlamentului European şi lansează Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Pe de altă parte, CEE devine Comunitatea Europeană (CE).

NAŞTERE

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe, cât şi interne. Pe plan extern, prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi perspectiva reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind consolidarea poziţiei internaţionale a Comunităţii. La nivel intern, statele membre doresc să continue progresele înregistrate prin Actul Unic European prin intermediul altor reforme.

Aceste elemente au condus la convocarea a două Conferinţe interguvernamentale, una privind UEM şi cealaltă privind uniunea politică. Consiliul European de la Hanovra din 27 şi 28 iunie 1988 a încredinţat unui grup de experţi, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a elabora un raport care să propună etape concrete pentru realizarea uniunii economice. Consiliul European de la Dublin din 28 aprilie 1990, pe baza unui memorandum belgian privind relansarea instituţională şi a unei iniţiative franco-germane care invita statele membre să ia în considerare accelerarea construcţiei politice a Europei, a decis să examineze necesitatea modificării Tratatului CE pentru a avansa în procesul integrării europene.

Cu ocazia Consiliului European de la Roma, din 14 şi 15 decembrie 1990, au fost lansate cele două Conferinţe interguvernamentale. Lucrările s-au încheiat după un an cu reuniunea la nivel înalt de la Maastricht, din 9 şi 10 decembrie 1991.

OBIECTIVE

Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic iniţial al Comunităţii, şi anume realizarea unei pieţe comune, a fost în mod clar depăşit şi vocaţia politică a fost exprimată.

În acest context, Tratatul de la Maastricht răspunde la cinci obiective esenţiale:

  • consolidarea legitimităţii democratice a instituţiilor;
  • creşterea eficienţei instituţiilor;
  • introducerea unei uniuni economice şi monetare;
  • dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunităţii;
  • instituirea unei politici externe şi de securitate comune.

STRUCTURĂ

Tratatul are o structură complexă. Pe lângă Preambul, acesta include şapte titluri. Titlul I cuprinde dispoziţiile comune privind Comunităţile, Politica externă şi de securitate comună şi cooperarea judiciară. Titlul II include dispoziţiile de modificare a Tratatului CEE, iar Titlurile III şi IV modifică tratatele CECO şi, respectiv, CEEA. Titlul V introduce dispoziţii cu privire la Politica externă şi de securitate comună (PESC). Titlul VI cuprinde dispoziţiile privind cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI). Dispoziţiile finale se regăsesc în Titlul VII.

Uniunea Europeană

Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană, care are la bază trei piloni: Comunităţile Europene, Politica externă şi de securitate comună şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.

Primul pilon este format din Comunitatea Europeană, din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi din Euratom şi se referă la domeniile în care statele membre îşi exercită împreună suveranitatea prin intermediul instituţiilor comunitare. În cadrul acestui pilon se aplică procedura supranumită metoda comunitară, şi anume Comisia Europeană face propunerea legislativă, Consiliul şi Parlamentul European o adoptă, iar Curtea de Justiţie asigură controlul respectării dreptului comunitar.

Cel de-al doilea pilon instaurează Politica externă şi de securitate comună (PESC), prevăzută în Titlul V al Tratatului privind Uniunea Europeană. Aceasta înlocuieşte dispoziţiile din Actul Unic European şi permite statelor membre să întreprindă acţiuni comune în domeniul politicii externe. Acest pilon este supus unui proces decizional interguvernamental care recurge în primul rând la unanimitate. Rolul Comisiei şi al Parlamentului este modest, iar jurisdicţia Curţii de Justiţie nu se aplică acestui domeniu.

Al treilea pilon este consacrat cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) prevăzute în Titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană. Uniunea este menită să întreprindă acţiuni comune pentru a oferi cetăţenilor un grad ridicat de protecţie în interiorul unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Procesul decizional este, de asemenea, interguvernamental.

INSTITUŢII

Continuând logica Actului Unic European, Tratatul de la Maastricht consolidează rolul Parlamentului European. Domeniul de aplicare a procedurii de cooperare şi a procedurii de aviz conform este extins. În plus, tratatul introduce o procedură nouă, codecizia, care îi permite Parlamentului să adopte acte împreună cu Consiliul. Această procedură presupune contacte strânse între Parlament şi Consiliu pentru a se ajunge la un acord. Mai mult decât atât, tratatul asociază Parlamentul la procedura de învestitură a Comisiei. Este recunoscut rolul partidelor politice în integrarea europeană. Acestea contribuie la formarea unei conştiinţe europene şi la exprimarea voinţei politice a europenilor. În ceea ce priveşte Comisia, durata mandatului este extinsă la cinci ani, pentru a corespunde cu cea a mandatului Parlamentului European.

Ca şi Actul Unic, acest tratat extinde votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului pentru majoritatea deciziilor supuse procedurii de codecizie şi pentru toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare.

Pentru a recunoaşte importanţa dimensiunii regionale, tratatul instituie un Comitet al Regiunilor. Format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale, acest Comitet are un caracter consultativ.

POLITICI

Tratatul introduce politici comunitare în şase domenii noi:

  • reţelele transeuropene;
  • politica industrială;
  • protecţia consumatorilor;
  • educaţia şi formarea profesională;
  • tineretul;
  • cultura.

UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Piaţa unică este realizată prin introducerea UEM. Politica economică presupune trei elemente. Statele membre trebuie să asigure coordonarea politicilor lor economice, să instituie un control multilateral al acestei coordonări şi să respecte anumite reguli de disciplină financiară şi bugetară. Obiectivul politicii monetare este introducerea unei monede unice şi garantarea stabilităţii acestei monede, prin stabilitatea preţurilor şi respectarea regulilor economiei de piaţă.

Tratatul prevede introducerea unei monede unice în trei etape succesive:

  • prima etapă, de liberalizare a circulaţiei capitalurilor, începe la 1 iulie 1990;
  • a doua etapă începe la 1 ianuarie 1994 şi permite convergenţa politicilor economice ale statelor membre;
  • a treia etapă trebuie să înceapă cel mai târziu la 1 ianuarie 1999 prin crearea unei monede unice şi instituirea unei Bănci Centrale Europene (BCE).

Politica monetară are la bază Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), compus din BCE şi băncile centrale naţionale. Aceste instituţii sunt independente de autorităţile politice naţionale şi comunitare.

Există dispoziţii specifice pentru două state membre. Regatul Unit nu s-a angajat să treacă la cea de-a treia etapă a UEM. Danemarca a obţinut un Protocol care prevede că decizia trecerii sale la cea de-a treia etapă va fi luată în urma unui referendum.

PROTOCOLUL PRIVIND POLITICA SOCIALĂ

Prin Protocolul privind politica socială anexat la tratat, competenţele comunitare în domeniul social sunt extinse. Regatul Unit nu participă la acest Protocol. Obiectivele Protocolului sunt:

  • promovarea ocupării forţei de muncă;
  • ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă;
  • o protecţie socială corespunzătoare;
  • un dialog social;
  • dezvoltarea resurselor umane care permit un nivel ridicat şi durabil de ocupare a forţei de muncă;
  • integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă.

CETĂŢENIE

Una din marile inovaţii introduse de tratat este introducerea unei cetăţenii europene, care se adaugă cetăţeniei naţionale. Orice cetăţean care are naţionalitatea unui stat membru este şi cetăţean al Uniunii. Această cetăţenie conferă noi drepturi europenilor, şi anume:

  • dreptul de liberă circulaţie şi de şedere în interiorul Comunităţii;
  • dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile europene şi locale în statul în care îşi are reşedinţa;
  • dreptul la protecţie diplomatică şi consulară din partea unui stat membru, altul decât statul de origine, pe teritoriul unei ţări terţe unde statul de origine nu este reprezentat;
  • dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi de a se adresa Ombudsmanului.

PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII

Tratatul privind Uniunea Europeană a preluat ca regulă generală principiul subsidiarităţii, care era aplicat politicii de mediu în Actul Unic European. Acest principiu afirmă că în cazul în care Comunitatea nu are o competenţă exclusivă, aceasta nu intervine decât dacă obiectivele pot fi realizate mai bine la nivel comunitar decât la nivel naţional. Articolul A prevede că Uniunea ia „decizii la nivelul cel mai apropiat posibil de cetăţeni”.

POST MAASTRICHT

Tratatul de la Maastricht reprezintă o etapă esenţială în cadrul construcţiei europene. Prin instituirea Uniunii Europene, prin crearea unei uniuni economice şi monetare şi prin extinderea integrării europene la noi domenii, Comunitatea intră într-o dimensiune politică.

Conştiente de evoluţia integrării europene, de extinderile viitoare şi de necesitatea modificărilor instituţionale, statele membre au introdus în tratat o clauză privind revizuirea. În acest scop, articolul N prevede convocarea unei Conferinţe interguvernamentale în 1996.
Această conferinţă a condus la semnarea Tratatului de la Amsterdam în 1997.

MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI

  • Tratatul de la Amsterdam (1997)
    Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competenţelor Uniunii şi instituirea unei politici comunitare a ocupării forţei de muncă, transferul unei părţi din materiile care intrau anterior sub incidenţa Cooperării în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne, măsuri menite să apropie Uniunea de cetăţeni, posibilitatea unor cooperări mai strânse între anumite state membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde procedura de codecizie, precum şi votul cu majoritate calificată şi simplifică şi renumerotează articolele tratatelor.
  • Tratatul de la Nisa (2001)
    Tratatul de la Nisa este consacrat în special „reminiscenţelor” de la Amsterdam, şi anume problemelor instituţionale cu privire la extindere, care nu au fost soluţionate în 1997. Este vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în Consiliu şi despre extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea procedurii de cooperare consolidată şi eficientizează sistemul jurisdicţional.
  • Tratatul de la Lisabona (2007)
    Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituţionale. Acesta elimină vechea arhitectură instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta introduce, de asemenea, modificări semnificative privind modul de funcţionare al instituţiilor europene, procesul decizional şi repartiţia competenţelor între UE şi statele membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Uniune extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase politici interne şi externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituţiilor să legifereze şi să ia măsuri în domenii politice noi.

Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:

  • Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), care creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene la cincisprezece.
  • Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003)
    Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la cincisprezece la douăzeci şi cinci.
  • Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005).
    Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la douăzeci şi cinci la douăzeci şi şapte.

REFERINŢE

TratateData semnăriiIntrarea în vigoareJurnalul Oficial
Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht)

7.2.1992

1.11.1993

JO C 191 din 29.7.1992

Tratatul de la Amsterdam

2.10.1997

1.5.1999

JO C 340 din 10.11.1997

Tratatul de la Nisa

26.2.2001

1.2.2003

JO C 80 din 10.3.2001

Tratatul de la Lisabona

13.12.2007

1.12.2009

JO C 306 din 17.12.2007

Tratate de aderareData semnăriiIntrarea în vigoareJurnalul Oficial
Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei

24.6.1994

1.1.1995

JO C 241 din 29.8.1994

Tratatul de aderare a celor zece noi state membre

16.4.2003

1.5.2004

JO L 236 din 23.9.2003

Tratatul de aderare a Bulgariei şi României

25.4.2005

1.1.2007

JO L 157 din 21.6.2005

Aceste fişe nu angajează de manieră juridică Comisia Europeană, nu sunt exhaustive şi nu au valoare interpretativă asupra textului tratatului.

Ultima actualizare: 15.10.2010

Consultaţi şi

  • Textul integral al Tratatului de la Maastricht (DE) (EN) (FR)
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii