RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Introducere

Instituirea primei „Comunităţi”, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a constituit punctul de plecare a peste cincizeci de ani de elaborare de tratate europene. Din 1951 (Tratatul CECO) până în 2001 (Tratatul de la Nisa) s-au semnat nu mai puţin de şaisprezece tratate.

Construcţia europeană este un proces dinamic. Uniunea se dezvoltă pe baza unui demers progresiv care se sprijină pe solidarităţi parţiale, extinse progresiv de la domeniul economic la domeniul politic. Această fişă de sinteză trece în revistă etapele principale ale construcţiei europene, într-o prezentare cronologică.

EUROPA DIPLOMATICĂ DE DUPĂ RĂZBOI

Cooperarea europeană a reprezentat iniţial continuarea anumitor alianţe existente în timpul războiului. Tratatul Uniunii Occidentale din martie 1948, de exemplu, proteja alianţa dintre Franţa, Marea Britanie şi Belgia. Această alianţă s-a extins ulterior şi a devenit Uniunea Europei Occidentale (UEO) (EN). Aproape simultan, cooperarea europeană era aplicată şi în domeniului economic, prin crearea, în aprilie 1948, a Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică, devenită apoi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) (EN) (FR). Europa politică se năştea la puţin timp după aceasta, prin crearea Consiliul Europei (DE) (EN) (FR) care va permite extinderea cooperării europene la numeroase forme de activitate politică, tehnică, socială şi economică. Între timp, oricât de extinsă ar fi fost această cooperare, ea rămânea totuşi o construcţie interstatală.

EUROPA SUPRANAŢIONALĂ: CREAREA COMUNITĂŢILOR (1951-1965)

Europa supranaţională corespunde unei viziuni noi asupra Europei, formulate de către Robert Schuman în celebra sa Declaraţie din 9 mai 1950. Această nouă abordare, numită funcţionalistă, urmăreşte crearea unei solidarităţi de fapt între statele membre. Această iniţiativă avea să creeze în nebuloasa europeană un nucleu dur de state, „Europa celor şase”, şi să dea naştere Comunităţilor Europene.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului - CECO (1951-2002)

Prima aplicare a noului efort de integrare a fost instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care are drept scop organizarea liberei circulaţii a cărbunelui şi a oţelului, precum şi accesul liber la sursele de producţie. Această Comunitate reuneşte şase state, Franţa, Germania, Italia şi ţările Benelux. Statele membre sunt supuse unor organe supranaţionale care au competenţe limitate în domeniul cărbunelui şi al oţelului, dar care dispun, în aceste domenii, de puterea de a lua decizii şi de a le impune. Înalta Autoritate şi Consiliul de Miniştri iau aceste decizii, iar Adunarea Parlamentară are un rol consultativ.
Tratatul de la Paris a instituit CECO pentru o perioadă limitată de 50 de ani. CECO a expirat, aşadar, la 23 iulie 2002.

Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Conunitatea Europeană a Energiei Atomice, numită şi Euratom (1957)

În urma eşecului Comunităţii Europene de Apărare (CEA) în 1954, dezvoltarea CECO se va face în domeniul economic, prin crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, cunoscută şi sub denumirea de Euratom. Aceste două Comunităţi sunt create prin faimoasele „Tratate de la Roma”, semnate în martie 1957.
CEE reuneşte cele şase state deja membre ale CECO şi are drept scop integrarea prin intermediul schimburilor, în vederea dezvoltării economice. Aceasta instituie o piaţă comună, o uniune vamală şi prevede politici comune (agricultură, comerţ şi transporturi).
Euratom are aceleaşi state membre. Obiectivul său este de a contribui la formarea şi dezvoltarea industriilor nucleare europene, de a garanta că toate statele membre pot profita de dezvoltarea energiei atomice şi de a asigura securitatea aprovizionării cu energie. În acelaşi timp, tratatul garantează un nivel ridicat de securitate pentru populaţie şi împiedică deturnarea materiilor nucleare către alte scopuri decât cele cărora le sunt destinate.

În final, trei Comunităţi distincte coincid începând din 1957. Cele trei Comunităţi au anumite instituţii comune, dar altele continuă să aibă utilizare dublă şi unificarea lor devine necesară, în acest stadiu. Tratatul de la Bruxelles din 1965 fuzionează executivele celor trei Comunităţi într-o singură „Comisie a Comunităţilor Europene” şi instaurează un Consiliu unic care înlocuieşte Consiliile celor trei Comunităţi.

CRIZELE ŞI REZISTENŢA SUVERANITĂŢILOR (1961-1970)

Pe durata acestei perioade, asistăm la o adevărată punere sub semnul întrebării a principiilor fundamentale ale construcţiei europene. Rezistenţa suveranităţilor în faţa construcţiei europene se întăreşte. Partizanii unei Europe a patriilor refuză abordarea supranaţională a Comunităţilor.

Eşecul Planului Fouchet (1961)

În ciuda eşecului Comunităţii Europene de Apărare, problema cooperării politice între statele membre revine în atenţie. În 1961, o comisie interguvernamentală prezidată de Christian Fouchet, diplomat francez, este însărcinată de cele şase state membre cu pregătirea unor propuneri concrete care să favorizeze Uniunea politică. La finalul lucrărilor, aceasta propune crearea unei Uniuni care are drept obiect o politică externă comună şi o politică de apărare comună. Trei obiecţii vor duce la eşecul negocierilor din jurul acestui plan: incertitudinea privind participarea Marii Britanii, divergenţele cu privire la problema unei apărări europene aspirând la independenţă în raport cu Alianţa Atlantică şi caracterul mult prea interguvernamental al instituţiilor propuse, care risca să golească de substanţa supranaţională instituţiile comunitare existente.

Criza „scaunului gol” (1965)

Opunându-se unei serii de propuneri ale Comisiei privind, între altele, finanţarea politicii agricole comune, Franţa a încetat să mai participe la reuniunile Consiliului începând din iulie 1965 şi a cerut, pentru a-şi relua locul, un acord politic referitor la rolul Comisiei şi votul cu majoritate. Acest episod din istoria Europei este cunoscut sub numele de „criza scaunului gol”. Această criză a fost depăşită datorită compromisului de la Luxemburg (ianuarie 1966), conform căruia „atunci când interese foarte importante ale uneia sau ale mai multor ţări sunt în joc, membrii Consiliului se străduiesc să ajungă la soluţii care să poată fi adoptate în unanimitate, cu respectarea intereselor lor reciproce”.

PRIMELE EXTINDERI ŞI RELANSAREA (1970-1985)

În cursul acestei perioade, cele trei Comunităţi cunosc primele extinderi prin alăturarea de noi state membre şi dinamica comunitară este relansată datorită unor progrese efective.

Marea Britanie se alătură Comunităţilor Europene în ianuarie 1973, împreună cu Danemarca şi Irlanda. În 1980, Grecia aderă la Comunităţi, urmată de Spania şi Portugalia în 1986.

În cursul anilor 1970, construcţia comunitară a continuat însă aceasta a fost însoţită de două mari crize mondiale: criza dolarului şi cea a petrolului. Aceste crize au determinat Comunitatea să se gândească mai intens la viitorul său. Numeroase acţiuni au fost întreprinse. Printre cele mai importante, amintim: Raportul Davignon (1970), Raportul Tindemans (1975), Raportul Comitetului celor „trei înţelepţi” (1978), Proiectul Spinelli (1984) şi Carta Albă privind realizarea pieţei interne (1985).

În paralel cu aceste lucrări de reflecţie care anunţau deja Actul Unic, construcţia comunitară înregistrează progrese concrete precum:

  • afirmarea importanţei întâlnirilor şefilor de stat şi de guvern care conduce, începând din 1974, la reunirea „Consiliilor Europene” de trei ori pe an;
  • alegerea Parlamentului European prin vot universal direct, începând cu alegerile din 1979;
  • utilizarea articolului 235 din Tratatul CEE pentru a dezvolta domeniile de intervenţie a CEE;
  • crearea, în 1978, a Sistemului Monetar European (SME), bazat pe existenţa unei unităţi de cont comune, Ecu, pentru a rezolva problema instabilităţii monetare;
  • tratatele din 1970 şi 1975, precum şi decizia din 1985 privind dispoziţiile bugetare şi financiare care permit să se ajungă la un acord cu privire la regimul finanţelor comunitare (sistem de resurse proprii şi executarea bugetului).



ACTUL UNIC: PRIMELE REFORME IMPORTANTE (1986)

În mod progresiv, s-a făcut simţită necesitatea unei relansări a proiectului european. Realizarea pieţei interne părea, într-adevăr, dificil de atins pe baza tratatelor existente, mai ales a prevederilor lor instituţionale, care cereau unanimitatea în cadrul Consiliului în vederea armonizării legislative.

Actul Unic propune un anumit număr de reforme care au drept scop să înlesnească această armonizare.

Acesta fixează ca prim obiectiv realizarea pieţei unice la 1 ianuarie 1993.
Pe de altă parte, Actul Unic permite extinderea domeniilor în care se votează cu majoritate calificată, precum şi a creşterii rolului Parlamentului European (crearea unei proceduri de cooperare) şi a competenţelor comunitare, în special în domeniul economic şi monetar, al mediului şi al cercetării. Acesta oficializează Consiliul European şi consacră practica cooperării în domeniul politicii externe.


TRATATUL DE LA MAASTRICHT, NAŞTEREA UNIUNII EUROPENE (1992)

Contribuţia Tratatului de la Maastricht este importantă, deoarece marchează trecerea de la construcţiei europene la o dimensiune politică.
Acesta reuneşte sub acelaşi acoperiş Uniunea Europeană, Comunităţile Europene, Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor externe (JAI). Acest tratat stă la originea faimoasei „structuri pe piloni”.
Primul pilon este reprezentat de Comunităţile preexistente şi funcţionează datorită metodei supranumite comunitare, şi anume prin exercitarea în comun a suveranităţilor naţionale.
Al doilea pilon este reprezentat de PESC (titlul V din Tratatul privind Uniunea Europeană), iar al treilea de JAI (titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană). Aceşti doi piloni organizează o cooperare de tip interguvernamental, care foloseşte totuşi instituţiile comune şi conţine şi elemente supranaţionale, în special asocierea Comisiei şi consultarea Parlamentului European.

Prin Tratatul de la Maastricht, CEE se transformă în Comunitatea Europeană (CE), ceea ce exprimă voinţa statelor semnatare ale acestui tratat de a extinde competenţele comunitare şi dincolo de domeniile economice.

În domeniul comunitar, principalele inovaţii sunt: lansarea uniunii economice şi monetare, care se va concretiza prin decizia din 1998 de a introduce o monedă unică (euro), instituirea unei cetăţenii europene, crearea de noi politici (educaţie, cultură), precum şi aplicarea principiului de subsidiaritate în vederea reglării exercitării competenţelor. În plus, competenţele comunitare în domeniul social sunt extinse prin intermediul unui Protocol privind politica socială.
La nivel instituţional, rolul Parlamentului European este consolidat prin introducerea unei proceduri de codecizie în anumite domenii şi prin participarea acestuia la desemnarea Comisiei.
Aceste progrese nu s-au putut face fără apariţia unor diferenţe între statele membre. Astfel, Marea Britanie nu participă la Protocolul privind politica socială şi îşi rezervă dreptul de a decide dacă participă la euro, ca şi Danemarca. Ratificarea tratatului nu a fost uşoară, dat fiind că prin acest tratat Europa face un pas decisiv pentru a accede la o dimensiune politică.

TRATATUL DE LA AMSTERDAM (1997)

Anii care au urmat intrării în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană au fost marcaţi de extinderea Uniunii prin aderarea unor ţări ca Austria, Finlanda şi Suedia în 1995.
Tratatul de la Amsterdam a permis progrese semnificative.
Acesta a făcut posibilă extinderea competenţelor Uniunii. Accentul este pus pe un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi pe coordonarea politicilor privind ocuparea forţei de muncă.
Metoda comunitară se aplică din acest moment în domenii importante care intrau înainte sub incidenţa celui de-al treilea pilon, precum azilul, imigrarea, trecerea frontierelor externe, lupta împotriva fraudei şi cooperarea vamală.

Tratatul de la Amsterdam introduce pentru prima dată dispoziţii care permit unui anumit număr de state membre să folosească instituţiile comune pentru a organiza o cooperare consolidată între ele. În plus, acest tratat consolidează puterile Parlamentului prin extinderea procedurii de codecizie şi a puterilor sale de control. Tratatul prevede, de asemenea, deschiderea de noi negocieri în vederea introducerii reformelor instituţionale necesare în vederea extinderii (componenţa Comisiei, a Parlamentului şi votul în cadrul Consiliului), pentru a păstra caracterul democratic şi eficienţa unei construcţii cu peste douăzeci de membri. Numai după semnarea acestui tratat s-a putut deschide procesul de extindere a Uniunii la ţările din Europa Centrală şi Orientală începând din 1998.

TRATATUL DE LA NISA (2001)

Tratatul de la Nisa este consacrat în principal reminiscenţelor de la Amsterdam, şi anume problemele instituţionale privind extinderea, care nu au fost soluţionate în 1997. Este vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în Consiliu şi despre extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Tratatul a înlesnit, de asemenea, utilizarea cooperărilor consolidate şi a eficientizat sistemul jurisdicţional.
Pe de altă parte, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, elaborată de o Convenţie, a fost proclamată de Preşedinţii Parlamentului European, ai Consiliului şi ai Comisiei, cu ocazia reuniunii la nivel înalt de la Nisa.
Începând cu Tratatul de la Nisa, este evident că arhitectura Uniunii trebuie definită în mod global şi stabil, astfel încât să permită acesteia să funcţioneze în mod coerent în urma extinderii. Această tendinţă a condus la crearea Convenţiei Europene şi la elaborarea Constituţiei.

TRATATUL DE INSTITUIRE A UNEI CONSTITUŢII PENTRU EUROPA (2004)

Tratatul Constituţional European, adesea numit simplu Constituţie, urmărea abrogarea şi înlocuirea tratatelor existente, cu excepţia Euratom, cu un text unic. Acest text consolida 50 de ani de tratate europene.
Pe lângă această activitate de consolidare şi de simplificare a textelor, Constituţia introducea, de asemenea, o serie de noutăţi, precum: atribuirea unei personalităţi juridice Uniunii, definirea clară a competenţelor, încorporarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, simplificarea instrumentelor de acţiune a Uniunii, instituirea unui Ministru European pentru Afaceri Externe, instituţionalizarea formală a Consiliului European, care va fi prezidat de un preşedinte ales pentru doi ani şi jumătate, definirea unui nou sistem pentru votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului, diverse modificări privind politicile, dispariţia structurii pe piloni, extinderea majorităţii calificate în cadrul Consiliului şi a procedurii legislative ordinare (codecizia).

Tratatul Constituţional a fost semnat în octombrie 2004. Pentru a intra în vigoare, Tratatul de instituire a unei Constituţii trebuia să fie ratificat de toate statele membre, fie prin ratificare pe cale parlamentară, fie prin referendum. Ca urmare a dificultăţilor întâmpinate în unele statele membre, şefii de stat şi de guvern au decis, cu ocazia Consiliului European din 16 şi 17 iunie 2005, să deschidă o „perioadă de reflecţie” privind viitorul Europei.

TRATATUL DE LA LISABONA (2007)

În cadrul Consiliului European din 21 şi 22 iunie 2007, liderii europeni au ajuns la un compromis. A fost mandatată convocarea unei Conferinţe interguvernamentale (CIG) având drept misiune finalizarea şi adoptarea nu a unei Constituţii, ci a unui Tratat de modificare pentru Uniunea Europeană. Textul final al tratatului a fost elaborat de CIG şi aprobat în cadrul Consiliului European informal de la Lisabona, din 18 şi 19 octombrie. Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre la 13 decembrie 2007.

Aceste fişe nu angajează de manieră juridică Comisia Europeană, nu sunt exhaustive şi nu au valoare interpretativă asupra textului tratatului.

Ultima actualizare: 14.12.2007
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii