RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Efectul direct al dreptului european

Principiul efectului direct (sau aplicabilitatea directă) permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o normă europeană în faţa unei instanţe naţionale sau europene. Acest principiu nu priveşte decât anumite acte europene şi, de altfel, face obiectul mai multor condiţii.

Efectul direct al dreptului european este, alături de principiul supremaţiei, un principiu fundamental al dreptului european. Acesta a fost consacrat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE). Acesta permite persoanelor fizice să invoce în mod direct dreptul european în faţa instanţelor, independent de existenţa unor acte în dreptul naţional.

Principiul efectului direct garantează astfel aplicabilitatea şi eficacitatea dreptului european în statele membre. Cu toate acestea, CJUE a definit mai multe condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca un act juridic european să se poată aplica în mod direct. În plus, efectul direct al unui act poate să privească numai relaţiile între o persoană fizică şi un stat membru sau să fie extins la relaţiile între toate persoanele fizice.

Definiţie

Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de Curtea Europeană de Justiţie, în hotărârea Van Gend en Loos din data de 5 februarie 1963. În această hotărâre, Curtea afirmă că dreptul european nu generează numai obligaţii pentru statele membre, ci şi drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi şi să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene. Totuşi, nu este necesar ca statul membru să reia norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern.

Efectul direct orizontal şi vertical

Efectul direct include două aspecte: un efect vertical şi un efect orizontal.

Efectul direct vertical intervine în relaţiile între persoanele fizice şi stat. Aceasta înseamnă că persoanele fizice pot să se prevaleze de o normă europeană faţă de stat.

Efectul direct orizontal intervine în relaţiile între persoanele fizice. Aceasta înseamnă că o persoană fizică poate să se prevaleze de o normă europeană faţă de o altă persoană fizică.

În funcţie de tipul de act în cauză, Curtea de Justiţie a acceptat fie un efect direct complet (şi anume un efect direct orizontal şi un efect direct vertical), fie un efect direct parţial (limitat la efectul direct vertical).

Efectul direct şi legislaţia primară

În ceea ce priveşte legislaţia primară, şi anume textele cele mai importante din ordinea juridică europeană, Curtea de Justiţie a stabilit în hotărârea Van Gend en Loos principiul efectului direct. Cu toate acestea, ea a indicat drept condiţie ca obligaţiile să fie precise, clare, necondiţionate şi să nu necesite măsuri complementare, cu caracter naţional sau european.

În hotărârea Becker (hotărârea din 19 ianuarie 1982), Curtea de Justiţie refuză efectul direct în cazul în care statele membre posedă o marjă de apreciere referitoare la punerea în aplicare a dispoziţiei vizate (hotărârea din data de 12 decembrie 1990, Kaefer şi Procacci), indiferent cât de mică este această marjă.

Efectul direct şi legislaţia secundară

Principiul efectului direct priveşte deopotrivă actele care provin din legislaţia secundară, şi anume adoptate de instituţii pe baza tratatelor fondatoare. Cu toate acestea, sfera de aplicare a efectului direct depinde de tipul actului:

  • regulamentul: regulamentele au întotdeauna un efect direct. Articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE precizează că regulamentele se aplică în mod direct în statele membre. Curtea de Justiţie precizează în hotărârea Politi din data de 14 decembrie 1971 că este vorba despre un efect direct complet;
  • directiva: directiva este un act destinat statelor membre şi trebuie transpusă de acestea în legislaţiile lor naţionale. Totuşi, în anumite cazuri, Curtea de Justiţie le recunoaşte un efect direct, în scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa că o directivă are un efect direct dacă dispoziţiile acesteia sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise (hotărârea din data de 4 decembrie 1974, Van Duyn). Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât vertical şi este valabil numai dacă statele membre nu au transpus directiva în termenul prevăzut (hotărârea din data de 5 aprilie 1979, Ratti);
  • decizia: decizia poate avea un efect direct atunci când desemnează un stat membru ca destinatar. Curtea de Justiţie recunoaşte atunci un efect direct numai vertical (hotărârea din 10 noiembrie 1972, Hansa Fleisch);
  • acordurile internaţionale: în hotărârea Demirel din data de 30 septembrie 1987, Curtea de Justiţie a recunoscut un efect direct al unor acorduri în temeiul aceloraşi criterii stabilite în hotărârea Van Gend en Loos;
  • avizele şi recomandările: avizele şi recomandările nu au un caracter juridic obligatoriu. Prin urmare, acestea nu au un efect direct.
Ultima actualizare: 22.09.2010
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii