RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Legislaţia primară

Legislaţia primară, cunoscută şi sub denumirea de izvor primar sau drept originar, apare ca fiind dreptul suprem al Uniunii Europene (UE). Aceasta se află în vârful piramidei ordinii juridice europene. Aceasta este esenţialmente constituită din tratatele de instituire a UE.

Legislaţia primară (izvor primar sau drept originar) este dreptul suprem al Uniunii Europene (UE), şi anume prevalează asupra oricărui alt izvor de drept. Curtea de Justiţie are răspunderea de a asigura respectarea acestei prevalenţe prin acţiuni distincte, cum sunt acţiunea în anulare (articolul 263 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)) şi procedura întrebărilor preliminare (articolul 267 din TFUE).

Legislaţia primară este alcătuită în principal din tratatele UE. Aceste tratate conţin regulile formale şi materiale care definesc punerea în aplicare a politicilor instituţiilor europene. Acestea stabilesc şi regulile formale care definesc repartizarea competenţelor între Uniune şi statele membre şi pe care se bazează puterea instituţiilor. De asemenea, tratatele stabilesc regulile materiale care definesc domeniul de aplicare al politicilor şi structurează acţiunea instituţiilor.

Domeniul de aplicare al legislaţiei primare

Legislaţia primară este alcătuită din ansamblul tratatelor fondatoare ale UE, modificate şi adaptate prin diferite tratate şi acte. Acestea sunt:

  • tratatele „fondatoare”, de instituire a UE;
  • marile tratate de modificare ale UE;
  • protocoalele anexate la tratatele enumerate;
  • tratatele adiţionale, care aduc modificări sectoriale la tratatele fondatoare;
  • tratatele de aderare a ţărilor la UE.

Tratatele „fondatoare” care instituie diferite Comunităţi Europene:

  • Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951);
  • Tratatele de la Roma (Tratatul Euratom şi Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene) (25 martie 1957);
  • Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (7 februarie 1992).

Tratatele de modificare sunt:

  • Actul Unic European (17 şi 28 februarie 1986);
  • Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997);
  • Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001);
  • Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007), intrat în vigoare începând de la 1 decembrie 2009.

Tratatele adiţionale, care aduc modificări sectoriale la tratatele fondatoare, sunt:

  • Tratatul privind „fuziunea instituţiilor executive” (8 aprilie 1965);
  • Tratatul de modificare a unor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene (22 aprilie 1970);
  • Tratatul de la Bruxelles de modificare a unor dispoziţii financiare ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi de instituire a Curţii de Conturi (22 iulie 1975);
  • „Actul” privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului prin sufragiu universal direct (20 septembrie 1976).

Tratatele de aderare:

  • a Danemarcei, a Irlandei, a Norvegiei şi a Regatului Unit (22 ianuarie 1972);
  • a Greciei (28 mai 1979);
  • a Portugaliei şi a Spaniei (12 iunie 1985);
  • a Austriei, a Finlandei, a Norvegiei şi a Suediei (24 iunie 1994);
  • a Ciprului, a Estoniei, a Maltei, a Letoniei, a Lituaniei, a Poloniei, a Republicii Cehe, a Slovaciei, a Sloveniei şi a Ungariei (16 aprilie 2003);
  • a Bulgariei şi a României (25 aprilie 2005).

Actele de aderare a Norvegiei din 22 ianuarie 1972 şi 24 iunie 1994 nu au intrat niciodată în vigoare. În data de 1 februarie 1985 a fost semnat un tratat de creare a unui statut special pentru Groenlanda.

Domeniul de aplicare al legislaţiei primare

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare spaţial al legislaţiei primare, articolul 355 din TFUE prevede că dreptul UE se aplică teritoriilor metropolitane ale statelor membre şi anumitor insule şi teritorii de peste mări (ca Madeira, Insulele Canare şi departamentele de peste mări franceze). Acesta se aplică şi teritoriilor în care un stat membru asigură relaţiile externe (ca Gibraltar şi Insulele Åland).

Articolul 355 din TFUE prevede că, Consiliul poate stabili un regim special pentru anumite teritorii. Este astfel cazul Gibraltarului şi al Saint-Pierre-et-Miquelon în domeniul vamal. În cele din urmă, articolul 355 din TFUE prevede în mod expres că dreptul comunitar nu se aplică anumitor teritorii cum ar fi Insulele Feroe.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare temporal al legislaţiei primare, aceasta se aplică din momentul intrării în vigoare a tratatului, cu excepţia perioadei tranzitorii.

În ceea ce priveşte durata aplicării, textele care intră în sfera legislaţiei primare au, în principiu, durată nelimitată (de exemplu, TFUE conform articolului 356).

Regimul juridic al legislaţiei primare

În ceea ce priveşte angajamentele încheiate de statele membre între ele, dacă acestea sunt:

  • anterioare Tratatului de la Roma, în principiu aplicarea lor încetează. În această eventualitate, angajamentele intră apoi sub incidenţa regimului de succesiune a tratatelor prevăzut în dreptul internaţional. Prin excepţie, articolul 350 din TFUE autorizează în mod expres unele asociaţii regionale între Belgia, Luxemburg şi Ţările de Jos;
  • ulterioare Tratatului de la Roma, sunt supuse obligaţiei generale a principiului loialităţii enunţat în articolul 4 al TUE. În virtutea acestui articol, statele se abţin să ia vreo măsură susceptibilă de a pune în pericol realizarea obiectivelor din TUE.

În ceea ce priveşte angajamentele încheiate de statele membre cu ţările terţe, dacă acestea sunt:

  • anterioare Tratatului de la Roma, drepturile terţilor se menţin în temeiul articolului 307 din Tratatul CE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie (CJUE, hotărârea în cauza International Fruit Company din data de 12 decembrie 1972). Altfel spus, aceste acorduri sunt opozabile Comunităţii, din cauza transferului competenţelor statelor membre către aceasta. Prin excepţie, acesteia nu îi sunt opozabile drepturile care rezultă din acordurile care sunt incompatibile cu Tratatul CE;
  • ulterioare Tratatului de la Roma, dacă sunt recunoscute ca fiind valabile, cu excepţia cazului în care statul şi-a depăşit competenţele (dacă UE are o competenţă pe care statul nu a respectat-o) şi dacă acordul încalcă obligaţia generală a principiului loialităţii.

Curtea de Justiţie a UE poate interpreta tratatele. Cu toate acestea, ea nu controlează valabilitatea acestora, care se stabileşte prin dreptul internaţional.

În anumite situaţii, Curtea de Justiţie a UE admite că persoanele fizice pot invoca în faţa sa dispoziţiile legislaţiei primare. Dispoziţiile trebuie să aibă efect direct iar conţinutul lor trebuie să fie clar, precis şi necondiţionat (CJUE, hotărârea în cauza Sagoil din 19 decembrie 1968).

Ultima actualizare: 12.08.2010
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii