RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Carta europeană a energiei

Tratatul privind Carta energiei instituie un cadru de cooperare internaţională între ţările europene şi alte ţări industrializate, în scopul de a dezvolta potenţialul energetic al ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi de a asigura securitatea aprovizionării energetice a Uniunii Europene. Protocolul privind eficienţa energetică şi aspectele de mediu conexe vizează să promoveze politicile de eficienţă energetică compatibile cu dezvoltarea durabilă, să stimuleze o utilizare mai eficientă şi mai ecologică a energiei şi să încurajeze cooperarea în domeniul eficienţei energetice.

ACT

Decizia 98/181/CE a Consiliului şi a Comisiei din 23 septembrie 1997 privind încheierea de către Comunităţile Europene a Tratatului privind Carta energiei şi a Protocolului la Carta energiei privind eficienţa energetică şi aspectele conexe referitoare la mediu.

SINTEZĂ

Context

Cu ocazia Consiliului European de la Dublin din iunie 1990, prim-ministrul Ţărilor de Jos a sugerat instituirea unei cooperări în domeniul energiei cu ţările din Europa de Est şi din fosta Uniune Sovietică, în scopul de a stimula redresarea economică a acestora şi de a îmbunătăţi securitatea aprovizionării cu energie a Comunităţii. Invitată de Consiliu să examineze posibilitatea optimă de implementare a acestei cooperări, Comisia a propus în 1991 ideea unei Carte europene a energiei. Negocierile cu privire la această cartă au fost lansate la Bruxelles, în iulie 1991, şi s-au încheiat prin semnarea unui act final la Haga, la 17 decembrie 1991.

Cele 51 de părţi semnatare ale Cartei europene a energiei s-au angajat să urmărească obiectivele şi să respecte principiile Cartei, precum şi să implementeze cooperarea între ele în cadrul unui acord de bază cu caracter juridic obligatoriu, devenit Tratatul privind Carta energiei, menit să promoveze cooperarea industrială între Est şi Vest, prin prevederea unor garanţii juridice în domenii precum investiţiile, tranzitul şi comerţul. Tratatul privind Carta energiei şi Protocolul privind eficienţa energetică şi aspectele de mediu conexe au fost semnate la Lisabona, la 17 decembrie 1994, de toate părţile semnatare ale Cartei din 1991, cu excepţia Canadei şi a Statelor Unite ale Americii. Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora sunt semnatare ale tratatului şi ale protocolului.

Tratatul privind Carta energiei şi Protocolul la Carta energiei privind eficienţa energetică şi aspectele de mediu conexe sunt aprobate prin această decizie în numele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), al Comunităţii Europene (CE) şi al Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

Decizia precizează care sunt procedurile de stabilire a poziţiei Comunităţii Europene în cadrul Conferinţei privind Carta energiei. De asemenea, aceasta indică modul de stabilire a poziţiei adoptate în numele CECO şi EURATOM.

Tratatul privind Carta energiei

Tratatul are ca obiectiv stabilirea unui cadru juridic pentru promovarea cooperării pe termen lung în domeniul energiei, pe baza principiilor enunţate în Carta europeană a energiei.

Cele mai importante dispoziţii ale tratatului se referă la protecţia investiţiilor, comerţul cu materiale şi produse energetice, tranzitul şi soluţionarea litigiilor.

În ceea ce priveşte investiţiile realizate, părţile contractante trebuie să încurajeze şi să creeze condiţii de stabilitate, favorabile şi transparente pentru investitorii străini şi să le aplice principiul naţiunii celei mai favorizate sau tratamentul pe care îl acordă propriilor investitori, în funcţie de regimul cel mai favorabil. În schimb, în ceea ce priveşte preinvestiţiile, principiul tratamentului naţional va fi aplicat în două etape. În temeiul tratatului, acesta va fi aplicat, într-o primă etapă, conform principiului „cele mai mari eforturi”. Într-o a doua etapă şi sub rezerva condiţiilor definite într-un tratat suplimentar (în curs de negociere), tratamentul naţional va dobândi un caracter juridic obligatoriu în ceea ce priveşte realizarea investiţiilor.

Comerţul cu materiale şi produse energetice între părţile contractante este reglementat prin normele GATT. Acest lucru înseamnă că toate părţile semnatare ale tratatului sunt obligate să aplice normele GATT în cazul comerţului cu materiale şi produse energetice, chiar dacă nu sunt parte la GATT sau membre ale OMC.

Tranzitul: fiecare parte contractantă ia măsurile necesare pentru a facilita tranzitul materialelor şi al produselor energetice în conformitate cu principiul liberei circulaţii, fără a face distincţii în ceea ce priveşte originea, destinaţia sau proprietatea unor astfel de materiale şi produse şi fără a face discriminări în privinţa stabilirii preţului pe baza unor astfel de distincţii, precum şi fără impunerea vreunei întârzieri, restricţii sau taxe nejustificate.

Fiecare parte contractantă se angajează ca dispoziţiile sale referitoare la transportul materiilor prime şi al produselor energetice şi utilizarea echipamentelor de transport al energiei să trateze materialele şi produsele energetice în tranzit, într-un mod nu mai puţin favorabil decât materialele şi produsele originare din propriul teritoriu, cu excepţia cazului în care se prevede altfel într-un acord internaţional.

În eventualitatea unui litigiu privind condiţiile de tranzit, se interzice întreruperea sau reducerea fluxului existent de materiale şi produse energetice înainte de încheierea procedurilor de soluţionare a litigiilor prevăzute pentru astfel de situaţii.

Alte dispoziţii ale tratatului obligă ţările prin care tranzitează materialele şi produsele energetice să nu se opună creării unor noi infrastructuri.

Tratatul prevede proceduri stricte de soluţionare a litigiilor între state, pe de-o parte, şi între investitorii privaţi şi statul în care a fost realizată investiţia, pe de altă parte. În cazul unui litigiu între un investitor şi un stat, investitorul poate decide să supună litigiul unei proceduri de arbitraj internaţional. În cazul unui litigiu între state, se poate constitui un tribunal de arbitraj ad-hoc, dacă nu se ajunge la o soluţionare pe cale diplomatică. Soluţionările prevăzute de aceste mecanisme au o valoare juridică obligatorie.

Tratatul conţine, de asemenea, dispoziţii referitoare la concurenţă, transparenţă, suveranitate, fiscalitate şi mediu, prezentate în continuare.

Concurenţă: fiecare parte contractantă ia măsuri pentru a combate distorsiunile pieţei şi barierele în calea concurenţei în activităţile economice din sectorul energetic. Fiecare parte contractantă se asigură că mediul său legislativ include dispoziţii pentru a face faţă tuturor comportamentelor anticoncurenţiale unilaterale şi concertate în activităţile economice din sectorul energetic.

Transparenţă: fiecare parte contractantă desemnează unul sau mai multe birouri de informare unde pot fi adresate cererile de informare privind actele cu putere de lege, reglementările, hotărârile judecătoreşti şi deciziile administrative cu aplicabilitate generală referitoare la materialele şi produsele energetice.

Suveranitate: fiecare parte contractantă îşi exercită suveranitatea asupra resurselor energetice proprii, în conformitate cu şi sub rezerva normelor de drept internaţional, având, de asemenea, dreptul de a decide asupra zonelor geografice de pe teritoriul său destinate explorării şi exploatării.

Mediu: Principiul „poluatorul plăteşte” este integrat în tratat, promovând o formare a preţurilor axată pe piaţă care reflectă pe deplin costurile şi avantajele de mediu. Părţile contractante reduc, într-un mod eficient din punct de vedere economic, orice impact dăunător asupra mediului cauzat în interiorul sau în afara teritoriului său de toate operaţiunile din ciclul energetic întreprinse pe teritoriul său, cu respectarea normelor de securitate.

Fiscalitate: Tratatul nu creează noi drepturi sau obligaţii fiscale. Impozitarea directă continuă să fie reglementată de legislaţia naţională a fiecărei ţări sau de convenţiile bilaterale aplicabile.

Întreprinderi de stat şi entităţi privilegiate: orice întreprindere de stat sau entitate căreia o parte contractantă i-a acordat privilegii exclusive sau speciale trebuie să respecte obligaţiile care îi revin părţii contractante în temeiul tratatului.

Tratatul prevede o clauză de protecţie pentru a menţine tratamentul preferenţial ce decurge din tratatele de instituire a Comunităţilor Europene. Astfel, dispoziţia privind acordurile de integrare economică (AIE) prevede că o parte contractantă parte la un AIE nu are nicio obligaţie de a extinde unei alte părţi contractante, dar care nu este parte la respectivul AIE, tratamentul preferenţial prevăzut în cadrul AIE respectiv.

Nu toate dispoziţiile tratatului se aplică imediat tuturor părţilor semnatare după ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatului. Ţările cu o economie de tranziţie beneficiază de anumite dispoziţii tranzitorii.

Tratatul stabileşte organizarea, structura, sarcinile şi dispoziţiile financiare aferente Convenţiei privind Carta energiei.

Tratatul prevede posibilitatea ca orice parte contractantă să se retragă din tratat după expirarea unui anumit termen (cinci ani de la data intrării în vigoare a acestuia).

Protocolul la Carta energiei privind eficienţa energetică şi aspectele de mediu conexe

Protocolul a fost adoptat în conformitate cu dispoziţiile tratatului care prevăd în mod expres posibilitatea negocierii unor protocoale şi a unor declaraţii în vederea realizării obiectivelor şi respectării principiilor Cartei.

Obiectivele protocolului sunt:

  • promovarea politicilor de eficienţă energetică compatibile cu dezvoltarea durabilă;
  • crearea unor condiţii care să stimuleze producătorii şi consumatorii să utilizeze energia în modul cel mai economic, eficient şi ecologic posibil;
  • încurajarea cooperării în domeniul eficienţei energetice.

Părţile contractante se angajează să stabilească politici de eficienţă energetică şi un cadru juridic şi normativ corespunzător care să promoveze, printre altele, funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei, inclusiv formarea preţurilor axată pe piaţă.

Atât Tratatul privind Carta energiei, cât şi Protocolul la Carta energiei privind eficienţa energetică şi aspectele de mediu conexe au intrat în vigoare la 16 aprilie 1998.

REFERINŢE

ActIntrarea în vigoareTermen de transpunere în legislaţia statelor membreJurnalul Oficial
Decizia 98/181/CE, CECO şi Euratom

23.9.1997

-

JO L 69 din 9.3.1998

ACTE CONEXE

Decizia 2001/595/CE a Consiliului din 13 iulie 2001 privind încheierea de către Comunitatea Europeană a Amendamentului la dispoziţiile comerciale din Tratatul privind Carta Energiei [Jurnalul Oficial L 209 din 2.8.2001].
Prin această decizie, Comunitatea Europeană adoptă Amendamentul la dispoziţiile comerciale din Tratatul privind Carta energiei, care a fost adoptat cu titlu provizoriu în iulie 1998. Amendamentul se referă la introducerea în tratat a unor trimiteri la dispoziţiile relevante ale OMC în locul trimiterilor la dispoziţiile GATT 1947, precum şi la includerea în dispoziţiile comerciale a unei liste de echipamente legate de energie.

Conferinţa privind Carta energiei – Norme privind desfăşurarea procedurii de conciliere în materie de tranzit [Jurnalul Oficial L 11 din 16.1.1999]

Ultima actualizare: 30.01.2007
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii