RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Rolul universităţilor în Europa cunoaşterii

Această comunicare are ca scop iniţierea unei dezbateri cu privire la rolul universităţilor europene în cadrul societăţii şi economiei întemeiate pe cunoaştere.

ACT

Comunicarea Comisiei din 5 februarie 2003 - Rolul universităţilor în Europa cunoaşterii [COM(2003) 58 final - Nepublicată în Jurnalul Oficial].

SINTEZĂ

Luând în considerare rolul central al acestora, crearea unei Europe întemeiate pe cunoaştere reprezintă pentru universităţi o sursă de oportunităţi, dar şi de provocări considerabile. Universităţile funcţionează, de fapt, într-un mediu tot mai globalizat, într-o continuă evoluţie, marcat de o concurenţă crescândă în vederea atragerii şi păstrării celor mai mari talente, precum şi de apariţia unor necesităţi noi, la care este impetuos să se răspundă. Căci universităţile europene dispun, în general, de mai puţine atuuri şi mijloace financiare decât instituţiile omologe din alte ţări dezvoltate, în special din Statele Unite. Se pune, aşadar, problema capacităţii acestora de a intra în concurenţă cu cele mai bune universităţi din lume, asigurând totodată un nivel de excelenţă constant. Această chestiune este de actualitate în principal din perspectiva extinderii, luând în considerare situaţia deseori dificilă a universităţilor din ţările candidate, în ceea ce priveşte atât resursele umane, cât şi cele financiare.

Peisajul universitar european

Peisajul universitar european se caracterizează printr-o eterogenitate remarcabilă, exprimată în termeni de organizare, conducere şi condiţii de funcţionare, inclusiv în materie de statut, de condiţii de angajare şi de selectare a profesorilor şi a cercetătorilor.

În UE, există aproximativ 3 300 de instituţii de învăţământ superior, circa 4 000 în întreaga Europă, inclusiv în celelalte ţări din Europa de Vest şi din ţările candidate. Acestea înmatriculează un număr tot mai mare de studenţi: mai mult de 12,5 milioane în anul 2000, faţă de mai puţin de 9 milioane cu zece ani în urmă. Acestea angajează, de fapt, 34 % din totalul cercetătorilor din Europa, cu variaţii considerabile între statele membre (26 % în Germania, 55 % în Spania şi peste 70 % în Grecia).

Uniunea Europeană formează de departe mai mulţi absolvenţi de ştiinţe şi tehnică decât Statele Unite, înregistrând, totuşi, un număr mai mic de cercetători decât celelalte mari puteri tehnologice. Acest paradox se explică aparent prin numărul mai mic de posturi de cercetători oferite absolvenţilor de ştiinţe din Europa, în principal în sectorul privat: doar 50 % dintre cercetătorii europeni lucrează în întreprinderi, faţă de 83 % dintre cercetătorii americani şi 66 % dintre cercetătorii japonezi. Cu toate acestea, universităţile răspund pentru 80 % din cercetarea fundamentală desfăşurată în Europa.

Universităţile şi dimensiunea europeană

Organizate, în esenţă, la nivel naţional şi regional, universităţile par a avea dificultăţi în găsirea unei adevărate dimensiuni europene. Mobilitatea studenţilor, de exemplu, rămâne încă marginală în Europa. În anul 2000, doar 2,3 % dintre studenţii europeni studiau într-o altă ţară europeană. Cu toate acestea, UE finanţează numeroase iniţiative în favoarea cercetării, educaţiei şi formării, atât la nivel european, cât şi internaţional.

În materie de cercetare, universităţile europene beneficiază de aproximativ o treime din finanţările celui de al Cincilea (1998-2002) şi celui de al Şaselea (2002-2006) Program-Cadru de Cercetare şi Dezvoltare Tehnologică, şi în mod deosebit de acţiunile de promovare a formării şi mobilităţii cercetătorilor (acţiunile Marie Curie). În domeniul educaţiei şi formării, universităţile sunt foarte implicate în ansamblul acţiunilor programului SOCRATES, în special în ramura ERASMUS a acestuia. În ceea ce priveşte programul LEONARDO, acesta sprijină în special proiecte pentru mobilitatea între universităţi şi întreprinderi, care au implicat 40 000 de persoane în perioada 1995-1999. Universităţile sunt implicate, de asemenea, în iniţiativa eEurope şi în Planul de acţiune eEurope 2005 al acesteia, care încurajează toate universităţile să dezvolte accesul online („campusul virtual”) pentru studenţi şi cercetători.

Această cooperare se extinde, în egală măsură, către alte regiuni ale lumii. Programul-Cadru comunitar pentru cercetare este deschis, în cea mai mare parte, tuturor ţărilor lumii şi susţine în principal cooperarea cu ţările din regiunea mediteraneană, Rusia şi noile state independente, precum şi ţările în curs de dezvoltare. Prin intermediul programului TEMPUS, Uniunea susţine cooperarea universitară cu ţările din fosta Uniune Sovietică, din sud-estul Europei şi, de la extinderea din anul 2002, din regiunea mediteraneană. Relaţiile cu alte regiuni geografice beneficiază, de asemenea, de anumite iniţiative cum ar fi, de exemplu, ALFA şi Asia-Link.

Universităţile faţă în faţă cu noile provocări europene

Universităţile se confruntă cu necesitatea de a se adapta la o serie de schimbări profunde, şi anume:

  • creşterea cererii pentru formare superioară. În Europa, rata scăzută a natalităţii este însoţită de o creştere a cererii de formare superioară, destinată a fi în creştere în anii următori, în primul rând datorită politicii adoptate de anumite guverne, care vizează creşterea numărului de studenţi din învăţământul superior, iar apoi datorită faptului că se profilează noi necesităţi legate de educaţie şi de formarea pe tot parcursul vieţii.
  • internaţionalizarea educaţiei şi a cercetării. Universităţile europene atrag mai puţini studenţi străini, dar mai ales mai puţini cercetători, decât universităţile americane. Cele dintâi au înmatriculat în anul 2000 aproximativ 450 000 de studenţi străini, iar cele din urmă peste 540 000, majoritatea provenind din Asia. Cu toate acestea, Statele Unite atrag, în mod proporţional, mult mai mulţi studenţi străini care urmează studii avansate în inginerie, matematică şi informatică şi păstrează în cadrul instituţiilor mai mulţi titulari de doctorate: aproximativ 50 % dintre europenii care au obţinut o diplomă în Statele Unite rămân ulterior acolo timp de mai mulţi ani, iar un număr deloc neglijabil dintre aceştia se stabilesc acolo definitiv. Universităţile europene oferă, cercetătorilor şi studenţilor, de fapt, un mediu mai puţin atractiv, în mod parţial datorită faptului că, adeseori, nu posedă masa critică necesară, ceea ce le împinge să caute asocieri prin crearea de reţele, de cursuri sau diplome comune. Totuşi, există alţi factori, exteriori politicii universităţii, care joacă, de asemenea, un rol important, ca de exemplu rigiditatea pieţei muncii sau un spirit antreprenorial mai puţin dezvoltat, care limitează posibilităţile de angajare în sectoarele inovatoare.
  • dezvoltarea unei cooperări strânse şi eficiente între universităţi şi domeniul industriei. Cooperarea între universităţi şi industrie trebuie consolidată prin încurajarea în mod special a unei orientări către inovaţie, a creării de noi întreprinderi şi, dintr-o perspectivă mai generală, a transferului şi a răspândirii cunoştinţelor.
  • multiplicarea locurilor de producere a cunoştinţelor. Ţinând cont de tendinţa tot mai pronunţată a întreprinderilor de a-şi subcontracta activităţile de cercetare către cele mai bune universităţi, mediul universitar devine din ce în ce mai concurenţial.
  • reorganizarea cunoaşterii. Aceasta se manifestă, pe de o parte, prin diversificarea şi specializarea tot mai pronunţată a cunoştinţelor, prin apariţia ariilor de specialitate de cercetare şi învăţământ din ce în ce mai restrânse şi mai precise şi, pe de altă parte, prin faptul că lumea academică are nevoie urgentă de a se adapta la caracterul interdisciplinar al ariilor deschise de marile provocări ale societăţii, cum ar fi dezvoltarea durabilă, noile flageluri medicale, gestiunea riscurilor etc. În schimb, dimpotrivă, activităţile universităţilor, mai ales în materie de învăţământ, tind a rămâne organizate într-un cadru disciplinar tradiţional.
  • apariţia unor noi expectanţe. Universitatea trebuie să răspundă unor nevoi noi de educaţie şi formare, care apar odată cu economia şi societatea cunoaşterii. Printre acestea se numără nevoia crescândă de educaţie ştiinţifică şi tehnică, de competenţe transversale şi de posibilităţi de educare pe tot parcursul vieţii, care impun o mai mare permeabilitate între componentele şi nivelurile sistemelor de educaţie şi formare.

Universităţile faţă în faţă cu noile mize europene

Excelenţa resurselor umane depinde, în mare parte, de resursele financiare disponibile, dar şi de condiţiile de lucru şi perspectivele de carieră. În general, perspectivele de carieră, care, în universităţile europene, se caracterizează prin multitudinea statutelor, sunt limitate şi marcate de incertitudini. Cu toate acestea, dacă provocările sunt numeroase, şi mizele sunt pe măsură. Prezenta comunicare se concentrează pe trei elemente:

  • garantarea de resurse suficiente şi durabile pentru universităţile europene. În mod tradiţional, sursa principală de finanţare pentru cercetarea şi învăţământul din universităţile europene este aceea a finanţării publice. Veniturile alternative sunt posibile de asemenea, plecând de la:
    1. donaţii private, după cum se observă în Statele Unite;
    2. vânzări de servicii (inclusiv servicii de cercetare şi cele legate de dezvoltarea posibilităţilor flexibile de formare pe tot parcursul vieţii vieţi), în special către întreprinderi;
    3. contribuţiile studenţilor, sub forma taxelor de înscriere şi de şcolarizare. În Europa, aceste contribuţii sunt în general limitate, chiar interzise, în scopul de a permite un acces democratic la învăţământul superior;
    4. exploatarea rezultatelor cercetării şi crearea de întreprinderi „spin-off”. De la jumătatea anilor 1990, numărul întreprinderi tehnologice nou înfiinţate („spin-off-uri”) create de către universităţi este în continuă creştere în Europa. Densitatea medie a acestora rămâne, totuşi, net inferioară celei din proximitatea campusurilor americane. Un obstacol important cu care se confruntă exploatarea îmbunătăţită a rezultatelor cercetării universitare îl constituie modul în care sunt tratate problemele de proprietate intelectuală în Europa. Universităţile europene deţin, în plus, structuri de gestiune a rezultatelor cercetării slab dezvoltate, mai puţin dezvoltate decât, de exemplu, cele ale organismelor publice de cercetare. Un alt factor prezent este lipsa de familiarizare a multor universităţi cu realităţile economice ale cercetării, în special cu aspectele de gestiune şi chestiunile de proprietate intelectuală.
  • consolidarea excelenţei universităţilor europene în materie de cercetare şi învăţământ. Prezenta comunicare invită universităţile europene să identifice domeniile în care diferitele universităţi au atins, sau au perspective rezonabile de a atinge, excelenţa considerată necesară la nivel european sau mondial, în vederea concentrării fondurilor de sprijin pentru cercetarea academică. Concentrarea finanţărilor pentru cercetare pe un număr mai mic de domenii şi instituţii se va traduce într-o specializare a universităţilor, care va permite obţinerea unei calităţi adecvate la nivel naţional în anumite domenii, asigurând totodată excelenţa la nivel european.
    Mai mult, contrar tendinţei actuale a universităţilor europene de a recruta cetăţeni ai ţării sau regiunii în care sunt stabilite, sau chiar din cadrul instituţiei proprii, comunicarea propune consolidarea nu doar a mobilităţii academice intraeuropene, ci şi a celei dintre universitate şi industrie. Acest lucru ar avea ca efect crearea de noi perspective de carieră pentru tinerii cercetători.
  • deschiderea mai mare a universităţilor către exterior şi sporirea atractivităţii internaţionale a acestora. O mai mare deschidere internaţională semnifică pentru universităţile europene o mai mare concurenţă cu universităţile de pe alte continente, în special cu universităţile americane, pentru atragerea şi reţinerea celor mai mari talente din întreaga lume. Dacă universităţile europene primesc aproape acelaşi număr de studenţi străini ca şi universităţile americane, acestea atrag în mod proporţional mai puţini studenţi de nivel înalt şi un număr mai redus de cercetători. De fapt, în general, mediul oferit de către universităţile europene este mai puţin atractiv: în ceea ce priveşte condiţiile financiare, materiale şi de lucru, dar şi din punct de vedere al caracterului inadaptat şi prost armonizat al dispoziţiilor în materie de vize şi titluri de şedere pentru studenţi, cadre de învăţământ şi cercetători.
    De asemenea, regiunile din UE sunt îndemnate să joace un rol important în consolidarea coeziunii europene, prin dezvoltarea de tehnopoli şi parcuri ştiinţifice, multiplicarea structurilor de colaborare regională între industrii şi universităţi, elaborarea unui număr mai mare de strategii universitare de dezvoltare regională, înscrierea în reţele de universităţi la nivel regional.

Context

Pentru ca universităţile europene să poată îndeplini un rol decisiv în atingerea obiectivului strategic stabilit cu ocazia Consiliului European de la Lisabona, şi anume acela de a transforma Uniunea Europeană (UE) în cea mai competitivă şi mai dinamică economie a cunoaşterii din lume, prezenta comunicare iniţiază o dezbatere privind rolul universităţilor în societatea şi economia întemeiate pe cunoaştere. Dacă naşterea şi creşterea economiei şi societăţii cunoaşterii depind de combinarea a patru elemente interdependente, şi anume producerea de noi cunoştinţe, transmiterea acestora prin intermediul educaţiei şi formării, răspândirea acestora cu ajutorul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor şi utilizarea acestora prin noi procedee industriale sau servicii, universităţile europene sunt adevăratele protagoniste ale acestui nou proces.

ACTE CONEXE

Recomandarea Parlamentului European şi a Consiliului din 15 februarie 2006 privind urmărirea cooperării europene în scopul garantării calităţii învăţământului superior [Jurnalul Oficial L 64 din 4.3.2006].

Comunicarea Comisiei din 10 ianuarie 2003 - Investiţiile eficiente în educaţie şi formare: un imperativ pentru Europa [COM(2002) 779 final - Nepublicată în Jurnalul Oficial].

Comunicarea Comisiei din 20 aprilie 2005 - Mobilizarea creierelor europene: crearea condiţiilor necesare pentru ca universităţile să contribuie pe deplin la Strategia de la Lisabona [COM(2005) 152 final - Nepublicată în Jurnalul Oficial].

Recomandarea (CE) nr. 561/98 a Consiliului din 24 septembrie 1998 privind cooperarea europeană în scopul garantării calităţii în învăţământul superior [Jurnalul Oficial L 270 din 7.10.1998].

Ultima actualizare: 19.04.2006
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii