RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Spre o monedă unică: scurt istoric al UEM

Moneda euro face în prezent parte din viaţa zilnică a cetăţenilor din 17 state membre ale Uniunii Europene (UE). Pe termen lung, şi alte state membre se vor alătura zonei euro. Moneda unică are o serie de avantaje incontestabile: reducerea costurilor tranzacţiilor financiare, facilitarea călătoriilor, creşterea rolului Europei pe plan internaţional etc. Cum a apărut însă ideea unei monede unice?

Primul apel în favoarea unei monede europene înaintea crizei din 1929

La 9 septembrie 1929, omul politic german Gustav Stresemann întreabă Societatea Naţiunilor: „Unde sunt moneda europeană şi timbrul european de care avem nevoie?”. Şase săptămâni mai târziu, la 25 octombrie 1929, Bursa de la New York trăieşte „vinerea neagră”: începe criza economică mondială. Aceasta duce la grave perturbări economice în întreaga lume, la închiderea întreprinderilor şi la un nivel al şomajului fără precedent.

Statele reacţionează în faţa crizei adoptând politica „beggar thy neighbor” (adu-ţi vecinul la sapă de lemn): adoptă măsuri deflaţioniste pentru a creşte competitivitatea exporturilor proprii şi introduc bariere tarifare pentru produsele importate din alte ţări. Această politică a avut drept rezultat agravarea crizei economice. Chiar dacă, pe termen scurt, ea s-a dovedit profitabilă pentru statele care au aplicat-o, pe termen lung a avut grave consecinţe economice: inflaţie, scăderea cererii, creşterea şomajului şi încetinirea schimburilor comerciale la nivel mondial.

Sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial: un nou început

În 1944, pe când cel de Al Doilea Război Mondial făcea încă ravagii în Europa, la Bretton Woods, în Statele Unite, a avut loc o conferinţă privind refacerea relaţiilor financiare şi monetare la nivel mondial. Au participat peste 40 de ţări, care au semnat, la 22 iulie 1944, acordurile de la Bretton Woods. Aceste acorduri prevăd dispoziţii şi proceduri de guvernare a economiei mondiale: înfiinţează Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare [„BIRD”, devenită în prezent o componentă a Băncii Mondiale (EN) (ES) (FR)] şi Fondul Monetar Internaţional (EN) (ES) (FR). În plus, acordurile de la Bretton Woods pun în aplicare sistemul monetar al etalonului aur. Acest sistem prevede cursuri de schimb stabile bazate pe preţul aurului, care devine etalonul de referinţă. Doar dolarul american era la acea vreme convertibil în aur, iar celelalte monede se indexau la rândul lor în funcţie de dolar.

Lumea de după cel de Al Doilea Război Mondial trece prin schimbări profunde. Experienţele războiului duc la o trezire a conştiinţei: cooperarea internaţională este crucială pentru a se evita alte suferinţe. Prin urmare, în 1945 se înfiinţează Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) (EN) (ES) (FR). Pe continentul european, piatra de temelie a ceea ce va deveni ulterior Uniunea Europeană este aşezată prin intermediul a trei tratate care reunesc laolaltă şase state semnatare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos):

Crearea Uniunii economice şi monetare

La summitul de la Haga din decembrie 1969, şefii de stat şi de guvern stabilesc un nou obiectiv al construcţiei europene: Uniunea economică şi monetară (UEM). Un grup de nivel înalt, prezidat de prim-ministrul Luxemburgului, Pierre Werner, este însărcinat să redacteze un raport privind mijloacele prin care acest obiectiv poate fi atins până în 1980.

Grupul Werner îşi prezintă raportul final în octombrie 1970. Acesta prevede instituirea pe parcursul a zece ani, conform unui plan cu mai multe etape, a unei uniuni economice şi monetare. Obiectivul final este liberalizarea totală a mişcărilor de capital, convertibilitatea integrală a monedelor statelor membre şi stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb. Raportul are în vedere adoptarea unei monede europene unice, care ar putea reprezenta un rezultat final al procesului, dar nu o consideră deocamdată un obiectiv de sine stătător. În plus, raportul recomandă o mai bună coordonare a politicilor economice şi definirea unor orientări privind politicile fiscale naţionale.

În martie 1971, în ciuda divergenţelor în legătură cu unele recomandări-cheie din raport, cei şase şefi de stat şi de guvern îşi dau acordul de principiu pentru instituirea unei UEM în mai multe etape. Lansarea primei etape, corespunzând reducerii marjelor de fluctuaţie monetară, se face de manieră experimentală, fără a implica niciun angajament privind etapele următoare ale procesului.

Prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods şi decizia guvernului american de a liberaliza cursul de schimb al dolarului în august 1971 dau naştere unui val de instabilitate pe pieţele de schimb, care repune în discuţie raporturile de paritate între monedele europene. Proiectul UEM primeşte o lovitură puternică, fiind nevoit să se oprească brusc.

În martie 1972, cele şase state încearcă să relanseze dinamica integrării monetare creând „şarpele în tunel”: este vorba despre un mecanism de fluctuare controlată a monedelor („şarpele”) în interiorul unor marje reduse de fluctuare faţă de dolar („tunelul”). Destabilizat de crizele petroliere, de dolarul slab şi de divergenţele între politicile economice, „şarpele” îşi pierde în mai puţin de doi ani majoritatea membrilor, reducându-se în final la o zonă a „mărcii” care reuneşte Germania, Beneluxul şi Danemarca.

Crearea sistemului monetar european (SME)

Eforturile în vederea creării unei zone de stabilitate monetară sunt reluate în martie 1979, la iniţiativa Franţei şi a Germaniei, prin instituirea sistemului monetar european (SME) bazat pe conceptul cursurilor de schimb fixe, dar ajustabile. Monedele tuturor statelor membre, cu excepţia Marii Britanii, participă la mecanismul de schimb.

Principiul este următorul: cursurile de schimb se bazează pe cursuri-pivot stabilite în funcţie de ECU („European Currency Unit”), unitatea de cont europeană care reprezintă media ponderată a monedelor participante. Se calculează o grilă bilaterală a cursurilor de schimb plecând de la cursurile-pivot exprimate în ECU, iar fluctuările monedelor între ele nu pot depăşi o marjă de 2,25 % (cu excepţia lirei italiene, căreia i se permite o marjă de 6 %) faţă de cele două cursuri înscrise în grila bilaterală.

În zece ani, SME permite reducerea substanţială a variabilităţii cursurilor de schimb: supleţea sistemului, la care se adaugă voinţa politică de a se ajunge la o convergenţă a economiilor, permite atingerea unei stabilităţi durabile a monedelor.

Odată cu adoptarea programului pieţei unice în 1985, devine tot mai clar că potenţialul acesteia nu va putea fi exploatat pe deplin atât timp cât vor exista costuri relativ ridicate ale tranzacţiilor de schimb valutar şi incertitudini privind fluctuarea cursurilor de schimb, oricât de redusă ar fi aceasta. În plus, numeroşi economişti denunţă ceea ce ei numesc „triunghiul imposibil”: libera circulaţie a capitalurilor, stabilitatea cursurilor şi politicile monetare independente nu sunt compatibile pe termen lung.

Realizarea UEM

În iunie 1988, Consiliul European de la Hanovra instituie un „Comitet pentru studierea Uniunii economice şi monetare”, condus de Jacques Delors, pe vremea aceea preşedinte al Comisiei Europene. Ceilalţi membri ai Comitetului sunt şefii băncilor centrale naţionale, ceea ce asigură strânsa asociere a acestora la elaborarea propunerilor.

Raportul, prezentat în aprilie 1989, propune consolidarea realizării UEM în trei etape. Raportul subliniază în principal necesitatea unei mai bune coordonări a politicilor economice, a introducerii unor norme care să reglementeze deficitele bugetare naţionale şi a înfiinţării unei instituţii noi, în totalitate independente, căreia să îi fie încredinţată politica monetară a Uniunii: Banca Centrală Europeană (BCE).

Pe baza raportului Delors, Consiliul European de la Madrid, din iunie 1989, decide punerea în aplicare a primei etape a UEM: liberalizarea completă a mişcărilor de capitaluri până la 1 iulie 1990.

În decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg solicită convocarea unei conferinţe interguvernamentale pentru a identifica modificările care trebuie aduse tratatului în vederea realizării UEM. Lucrările acestei conferinţe interguvernamentale au dus la Tratatul privind Uniunea Europeană, aprobat în mod oficial de şefii de stat şi de guvern cu ocazia Consiliului European de la Maastricht, din decembrie 1991, şi semnat la 7 februarie 1992.

Tratatul prevede instituirea UEM în trei etape:

  • etapa nr. 1 (de la 1 iulie 1990 la 31 decembrie 1993): libera circulaţie a capitalurilor între statele membre;
  • etapa nr. 2 (de la 1 ianuarie 1994 la 31 decembrie 1998): convergenţa politicilor economice ale statelor membre şi consolidarea cooperării între băncile centrale naţionale ale statelor membre. Coordonarea politicilor monetare se instituţionalizează în această etapă, odată cu înfiinţarea Institutului Monetar European (IME), care are sarcina de a consolida cooperarea între băncile centrale naţionale şi de a face pregătirile necesare pentru introducerea monedei unice. Băncile centrale naţionale devin independente în cursul acestei etape;
  • etapa nr. 3 (în curs de realizare începând din 1 ianuarie 1999): introducerea treptată a monedei euro ca monedă unică a statelor membre şi punerea în aplicare a unei politici monetare comune coordonate de BCE. Trecerea la cea de a treia etapă este condiţionată de atingerea unui grad ridicat de convergenţă durabilă, măsurat printr-o serie de criterii stabilite în tratate. Pe parcursul acestei etape, normele bugetare devin obligatorii, iar statul membru care nu le respectă riscă să fie sancţionat. Politica monetară este unificată şi încredinţată Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), alcătuit din băncile centrale naţionale şi din BCE, care înlocuieşte IME.

Astfel, primele două etape ale UEM au fost realizate. A treia este în curs de aplicare. În principiu, toate statele membre ale UE trebuie să parcurgă această etapă şi, prin urmare, să adopte moneda euro (articolul 119 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene). Cu toate acestea, unele state membre nu îndeplinesc deocamdată criteriile de convergenţă. Statele membre aflate în această situaţie beneficiază de derogări provizorii, până când vor fi în măsură să finalizeze a treia etapă a UEM.

În plus, Marea Britanie şi Danemarca şi-au notificat intenţia de a nu parcurge cea de a treia fază a UEM, şi prin urmare de a nu adopta moneda euro. Aceste două state beneficiază aşadar de o scutire în ceea ce priveşte participarea la UEM. Normele de aplicare a regimului de scutire sunt stabilite în protocoalele anexate la tratatele fondatoare ale UE care se referă la cele două state în cauză. Marea Britanie şi Danemarca îşi rezervă însă posibilitatea de a renunţa la regimul de scutire şi de a-şi depune candidatura pentru a treia etapă a UEM.

În prezent, 17 state membre din cele 27 au finalizat cea de a treia etapă a UEM şi au adoptat prin urmare moneda euro ca monedă unică.

Ultima actualizare: 19.07.2011
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii