RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Consiliul European de la Madrid

Consiliul European, reunit la Madrid în zilele de 15-16 decembrie 1995, a confirmat începerea celei de a treia faze a Uniunii Economice şi Monetare (UE) pe 1 ianuarie 1999, în concordanţă cu criteriile de convergenţă (DA) (DE) (EL) (EN) (ES) (FR) (IT) (NL) (PT) (FI) (SV), calendarul, protocoalele şi procedurile stabilite prin Tratatul privind Uniunea Europeană.

DENUMIREA MONEDEI UNICE

Denumirea noii monede a constituit un element important în pregătirea tranziţiei la moneda unică, deoarece a determinat parţial acceptabilitatea Uniunii Economice şi Monetare de către public. Consiliul European a considerat că denumirea monedei trebuie să fie aceeaşi în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, ţinând cont de existenţa diferitelor alfabete; aceasta trebuia să fie simplă şi să simbolizeze Europa.

Consiliul European a decis, în consecinţă, că, începând cu cea de a treia fază, denumirea monedei europene avea să fie „euro”. Aceasta avea să fie denumirea completă, şi nu un prefix care să preceadă denumirile monedelor naţionale.

Denumirea specifică „euro” este utilizată în locul termenului generic „ecu” folosit în tratat pentru a desemna unitatea monetară europeană. Guvernele celor cincisprezece state membre au convenit de comun acord că această decizie constituia interpretarea agreată şi definitivă a dispoziţiilor tratatului.

SCENARIUL PENTRU INTRODUCEREA MONEDEI UNICE

Pentru a clarifica în mod decisiv procesul de introducere a monedei unice, Consiliul European a adoptat scenariul pentru introducerea acesteia, pe baza proiectului elaborat la cererea sa de către Consiliu, în consultare cu Comisia şi cu Institutul Monetar European.

Acest scenariu asigura transparenţa, întărea credibilitatea şi sublinia caracterul ireversibil al procesului. Obiectivul său a fost de a asigura siguranţa juridică necesară, de a reduce cât mai mult costurile de adaptare şi de a evita distorsiunile în materie de concurenţă. Anunţând măsuri concrete care trebuiau luate conform unui calendar precis, scenariul oferea agenţilor economici informaţiile necesare pentru a se adapta la introducerea monedei unice.

Acest scenariu de referinţă cuprindea trei etape, desfăşurate succesiv şi cu respectarea capacităţilor de adaptare ale utilizatorilor.

Etapa A: lansarea Uniunii Economice şi Monetare

Pe 1-2 mai 1998, Consiliul, reunit la nivelul şefilor de stat şi de guvern, a desemnat, conform procedurii prevăzute în tratat, statele membre care atinseseră un nivel de convergenţă suficient de ridicat pentru a participa la UEM. Datele referitoare la anul 1997 au servit ca bază pentru acest „examen al tranziţiei”. Consiliul Ecofin a anunţat, în mai 1998, parităţile bilaterale între monedele participante. Cu toate acestea, rata de conversie definitivă între monedele naţionale şi euro a putut fi cunoscută doar la 31 decembrie 1998.

Odată cunoscută lista ţărilor participante, guvernele respectivelor state membre au trebuit să adopte în unanimitate un anumit număr de dispoziţii juridice şi să desemneze consiliul director al Băncii Centrale Europene (BCE). Începând din acel moment, au fost instituite BCE şi Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

Au fost apoi definite condiţiile exercitării politicii monetare şi de schimb unice, putând începe producerea de monede şi de bancnote euro. Valorile monedelor se încadrau între 0,01 şi 2 euro, iar cele ale bancnotelor, între 5 şi 500 de euro.

În ţările participante, pe întreg parcursul acestei etape, ansamblul sistemului economic a continuat să funcţioneze pe baza monedelor naţionale. Cu toate acestea, pregătirile în vederea trecerii la euro s-au intensificat, în special la nivelul administraţiilor şi al instituţiilor financiare.

Etapa B: începerea efectivă a Uniunii Economice şi Monetare

Pe 1 ianuarie 1999 a început etapa B (adică, cea de a treia fază a UEM), prin fixarea irevocabilă a ratelor de conversie a monedelor naţionale ale ţărilor participante, între ele şi în raport cu euro. Această etapă a durat trei ani.

De atunci, euro a devenit o monedă de sine stătătoare, valoarea sa externă fiind cea a coşului oficial de ecu, care a încetat să existe.

SEBC, alcătuit din BCE şi băncile centrale naţionale, a intrat în funcţiune. Acesta defineşte şi conduce politica monetară şi de schimb unică în euro (stabilirea ratelor dobânzii pe termen scurt, intervenţiile faţă de dolar şi yen etc.). Cotaţiile de schimb ale monedelor naţionale participante aveau să dispară.

Sistemele de plată de sume mari (piaţa interbancară, monetară, de schimb şi de capital), în special sistemul TARGET gestionat de SEBC, funcţionează în euro. Noile emisiuni de titluri de creanţă publice se fac, de asemenea, în euro.

Pe parcursul acestei etape, euro nu era totuşi decât o monedă scriptică, bancnotele şi monedele aflate în circulaţie fiind în continuare denominate în monedă naţională. Principalele sisteme de plată cu amănuntul (virament, card de plată, cec etc.) au fost adaptate pentru a putea funcţiona în euro. Utilizarea euro a devenit astfel posibilă, dar nu încă obligatorie.

Etapa C: generalizarea monedei unice

Pe 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro au început să circule în paralel cu monedele şi cu bancnotele naţionale. Bancnotele şi monedele euro au devenit mijloace legale de plată, monedele şi bancnotele naţionale fiind retrase progresiv.

Toate tranzacţiile monetare au început să fie exprimate în euro. În contracte, referinţele la monedele naţionale au fost convertite în euro conform ratelor de conversie fixate irevocabil, fără a aduce alte modificări termenilor şi condiţiilor stipulate (continuitatea contractelor).

Această etapă era prevăzută să dureze numai timpul strict necesar cu scopul de a minimaliza complicaţiile unei duble circulaţii monetare prelungite pentru utilizatori. Statele membre puteau decide să reducă această perioadă. În orice caz, cel târziu pe 1 iulie 2002, monedele şi bancnotele naţionale au încetat să fie valute valabile, nemaiputând fi utilizate ca mijloace de plată.

Procesul de trecere la moneda unică s-a încheiat astfel: începând cu această dată, ansamblul economiei ţărilor participante avea să funcţioneze exclusiv în euro. Pe o anumită perioadă suplimentară, a fost posibil schimbul gratuit al vechilor bancnote şi monede naţionale la băncile centrale naţionale.

Ultima actualizare: 20.06.2006
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii