RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 10 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă

Procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă, şi anume cele a căror valoare nu depăşeşte 2 000 EUR, se aplică litigiilor transfrontaliere în materie civilă şi comercială. Aplicabilă începând cu 2009 în toate statele membre ale Uniunii Europene cu excepţia Danemarcei, această procedură este pusă la dispoziţia cetăţenilor în paralel cu procedurile prevăzute de legislaţiile naţionale ale statelor membre.

ACT

Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă

SINTEZĂ

Stabilită prin prezentul regulament, procedura europeană privind cererile cu valoare redusă are ca obiectiv îmbunătăţirea accesului la justiţie prin simplificarea procedurilor de soluţionare a litigiilor transfrontaliere în materie civilă şi comercială şi prin diminuarea costurilor acestora. Valoarea cererii nu poate depăşi 2 000 EUR în momentul primirii cererii de către instanţa competentă, fără dobânzi, cheltuieli şi costuri. Hotărârea pronunţată în cadrul acestei proceduri este recunoscută şi executată în celelalte state membre, fără să fie necesară o hotărâre de constatare a caracterului său executoriu. Procedura este facultativă şi completează posibilităţile prevăzute de legislaţia statelor membre. Aceasta se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2009 în toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Danemarcei.

INIŢIEREA PROCEDURII EUROPENE CU PRIVIRE LA CERERILE CU VALOARE REDUSĂ

Procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă, pentru care nu este obligatorie reprezentarea de către un avocat, se desfăşoară în mai multe etape:

Depunerea cererii. Reclamantul unei sume mai mici de 2 000 EUR iniţiază procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă direct la instanţa competentă. Regulamentul prevede un formular tip A în anexa I, în care se specifică natura litigiului, suma cerută etc. Acest formular poate fi trimis prin orice mijloc de comunicare acceptat de statul membru în care s-a iniţiat procedura. În cazul în care cererea nu intră în domeniul de aplicare al regulamentului (a se vedea mai jos), instanţa judecătorească îl informează pe reclamant în acest sens. Dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, instanţa o examinează în conformitate cu normele de drept procedural relevante din statul membru în care se desfăşoară procedura.

Corectarea şi/sau rectificarea cererii. În cazul în care informaţiile furnizate de reclamant sunt insuficiente, instanţa judecătorească îi trimite reclamantului formularul B (anexa II), solicitându-i să completeze şi/sau să corecteze cererea, într-un termen stabilit. În cazul în care reclamantul nu completează şi/sau nu corectează formularul de cerere în termenul stabilit, instanţa respinge cererea. La fel se procedează în cazul în care cererea este în mod vădit nefondată sau inadmisibilă.

Notificarea pârâtului. După ce instanţa a primit formularul de cerere completat corespunzător, aceasta completează un formular de răspuns (formularul C, anexa III) pe care îl adresează pârâtului. Însoţit de o copie a cererii şi, dacă este cazul, de documente justificative, acest formular C trebuie comunicat sau notificat pârâtului în termen de 14 zile. Comunicarea sau notificarea actelor se face prin poştă cu confirmare de primire datată.

Termen de treizeci de zile pentru pârât. Pârâtul are la dispoziţie treizeci de zile pentru a răspunde. Acest termen începe de la data comunicării sau notificării formularului menţionat anterior.

Transmiterea răspunsului pârâtului către reclamant. În termen de 14 zile de la primirea răspunsului pârâtului, instanţa judecătorească transmite reclamantului o copie a răspunsului însoţită de orice document justificativ util.

Orice cerere reconvenţională depusă de pârât prin utilizarea formularului tip A este comunicată sau notificată reclamantului la fel ca şi în cazul pârâtului (a se vedea mai sus). Reclamantul dispune de un termen de 30 de zile pentru a răspunde. Dacă valoarea cererii reconvenţionale depăşeşte limita de 2 000 EUR, cererea şi cererea reconvenţională vor fi examinate în conformitate cu normele de drept procedural din statul membru în care se desfăşoară procedura (şi nu conform procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă).

Pronunţarea unei hotărâri în treizeci de zile. În treizeci de zile începând de la data primirii răspunsurilor pârâtului şi reclamantului (în cazul unei cereri reconvenţionale), instanţa judecătorească este obligată să pronunţe o hotărâre. Cu toate acestea, aceasta poate solicita părţilor să îi furnizeze informaţii suplimentare într-un termen care să nu depăşească treizeci de zile. În plus, instanţa poate decide să obţină probe sau să citeze părţile la o dezbatere orală (a se vedea mai jos). Această dezbatere trebuie să aibă loc în termen de treizeci de zile începând de la citare. În acest caz, instanţa judecătorească pronunţă hotărârea sa în termen de treizeci de zile de la dezbaterea orală sau după ce a primit toate informaţiile necesare. În cazul în care părţile nu răspund în termenele stabilite, instanţa se pronunţă cu privire la cerere sau la cererea reconvenţională. Hotărârea este recunoscută şi executată în celelalte state membre. Hotărârea nu poate face, sub nicio formă, obiectul unei reexaminări pe fond, în statul membru în care se execută. La cererea uneia dintre părţi şi fără costuri suplimentare, instanţa completează formularul D din anexa IV care certifică faptul că s-a pronunţat o hotărâre.

Obţinerea probelor. Instanţa stabileşte mijloacele de obţinere a probelor şi întinderea probelor necesare pentru pronunţarea hotărârii. Aceasta optează pentru cel mai simplu şi mai puţin oneros mijloc de obţinere a probelor.

Executarea hotărârii. Executarea hotărârii se derulează conform normelor procedurale ale statului membru în care se execută hotărârea. Partea care solicită executarea prezintă o copie autentică a hotărârii şi a certificatului (formularul D menţionat anterior), acesta din urmă fiind tradus de către un traducător autorizat în limba sau în limbile oficiale ale statului membru care execută hotărârea. În plus, partea nu este obligată să aibă un reprezentant autorizat şi nici o adresă în statul membru în care se execută hotărârea, cu excepţia executorilor judecătoreşti. Autorităţile nu pot solicita nicio garanţie sau cauţiune pe motivul că reclamantul este cetăţean străin sau că nu are domiciliul sau reşedinţa în statul în care se solicită executarea hotărârii.

REFUZAREA EXECUTĂRII HOTĂRÂRII ŞI CĂILE DE ATAC POSIBILE

La cererea pârâtului, instanţa din statul membru în care se solicită executarea poate refuza executarea în următoarele condiţii:

  • hotărârea nu este compatibilă cu o hotărâre anterioară care a implicat aceleaşi părţi, într-un litigiu cu aceeaşi cauză;
  • hotărârea anterioară a fost pronunţată în statul membru în care se solicită executarea sau îndeplineşte condiţiile necesare pentru recunoaşterea sa; şi
  • incompatibilitatea hotărârilor nu a putut şi nu ar fi putut fi invocată în cadrul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă.

În plus, în cazul în care o parte a atacat o hotărâre pronunţată în cadrul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă sau a formulat o cale de atac, autoritatea competentă din statul membru în care se solicită executarea poate limita procedura de executare la măsuri asigurătorii, poate condiţiona executarea de constituirea unei garanţii sau, în condiţii excepţionale, poate suspenda procedura de executare.

Căile de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în cadrul unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă se derulează conform normelor procedurale ale statelor membre. Până la 1 ianuarie 2008, acestea din urmă au avut obligaţia de a informa Comisia cu privire la posibilitatea exercitării unei căi de atac în temeiul normelor lor de drept procedural şi de a desemna instanţa judecătorească în faţa căreia trebuie introdusă calea de atac. Comisia face publice aceste informaţii prin publicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi prin orice alte mijloace corespunzătoare.

Pârâtul poate solicita controlul jurisdicţional al unei hotărâri pronunţate înaintea instanţei judecătoreşti care a pronunţat-o, atunci când:

  • formularul de cerere sau citaţia la dezbatere orală i-au fost comunicate sau notificate printr-o metodă fără dovada primirii;
  • comunicarea sau notificarea nu au fost efectuate în timp util pentru a-i permite pârâtului să-şi pregătească apărarea, din motive independent de voinţa acestuia;
  • pârâtul nu poate să conteste cererea din motive de forţă majoră sau ca urmare a unor circumstanţe speciale, survenite independent de voinţa acestuia.

În oricare dintre aceste cazuri, pârâtul trebuie să acţioneze prompt. În cazul în care controlul jurisdicţional este întemeiat, hotărârea iniţială este nulă şi neavenită.

Rolul instanţelor judecătoreşti şi dispoziţiile referitoare la regimul lingvistic, dezbaterile orale şi cheltuieli de judecată

Instanţa nu obligă părţile să efectueze nicio calificare juridică a acţiunii şi le ajută să ajungă la o înţelegere amiabilă. Dacă este necesar, ea informează părţile cu privire la aspectele procedurale.

Regimul lingvistic şi traducerile. Cererea trebuie depusă în limba sau în limbile de procedură ale instanţei judecătoreşti sesizate. Aceste limbi vor fi utilizate, de asemenea, pentru prezentarea răspunsului, a oricărei cereri reconvenţionale, şi a descrierii documentelor justificative etc. În cazul în care orice alt act primit de instanţa judecătorească este redactat într-o altă limbă, aceasta poate solicita traducerea actului respectiv dacă aceasta i se pare necesară pentru pronunţarea unei hotărâri. Este posibil ca una dintre părţi să refuze să accepte un act redactat într-o limbă pe care nu o înţelege sau în altă limbă decât în limba sau în limbile oficiale ale statului membru în care se adresează comunicarea sau notificarea. În acest caz, instanţa aduce aceasta la cunoştinţa celeilalte părţi, pentru ca aceasta să furnizeze o traducere.

Dezbaterile orale. Instanţa sesizată cu o procedură europeană cu privire la cererile cu valoare redusă organizează o dezbatere orală dacă consideră că acest lucru este necesar sau la cererea uneia dintre părţi. Cu toate acestea, instanţa poate respinge o astfel de cerere în cazul în care o dezbatere orală este în mod vădit inutilă pentru a garanta o procedură echitabilă. Dezbaterea orală poate avea loc prin videoconferinţă sau prin intermediul oricăror altor tehnici de comunicare.

Cheltuieli de judecată. Partea care cade în pretenţii suportă cheltuielile de judecată.

PRECIZAREA DOMENIULUI DE APLICARE A REGULAMENTULUI

Procedura europeană se aplică litigiilortransfrontaliere, şi anume litigiilor în care cel puţin una dintre părţi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru, altul decât statul membru al instanţei sesizate. Domiciliul se stabileşte în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Judecătorul instanţei sesizate aplică legea sa internă pentru a afla dacă o parte are domiciliul în acelaşi stat membru. În cazul în care o parte nu are domiciliul în statul a cărui instanţă este sesizată, judecătorul aplică legea celuilalt stat membru pentru a stabili domiciliul (articolul 59 din regulamentul menţionat mai sus). În cazul în care este vorba despre societăţi şi persoane juridice, acestea au domiciliul acolo unde se află sediul lor social, administraţia lor centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii lor (articolul 60).

Acest regulament nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă, nici în ceea ce priveşte răspunderea statului („acta jure imperii”). Se exclud şi următoarele aspecte:

  • starea civilă şi capacitatea juridică a persoanelor fizice;
  • regimurile matrimoniale, obligaţiile de întreţinere, testamentele şi succesiunile;
  • falimentele, procedurile de concordate şi alte proceduri similare;
  • asigurările sociale;
  • arbitraj;
  • dreptul muncii;
  • închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani;
  • atingerile aduse dreptului la viaţă privată sau drepturilor care privesc personalitatea, inclusiv calomnia.

Dispoziţii finale

Cel târziu până la 1 ianuarie 2014, Comisia Europeană prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social European un raport privind aplicarea acestui regulament. Comisia este asistată de un comitet.

Regulamentul a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2009 în toate statele membre, cu excepţia Danemarcei. Articolul 25 din regulament, care prevede comunicarea informaţiilor (instanţe competente, posibilitatea exercitării căilor de atac etc.) de către statele membre către Comisie este aplicabil de la 1 ianuarie 2008.

Context

La originea regulamentului se află Cartea verde (DA) (DE) (EL) (EN) (ES) (FR) (IT) (NL) (PT) (FI) (SV) privind o procedură europeană de somaţie de plată şi privind măsurile în vederea simplificării şi accelerării soluţionării litigiilor cu privire la sume de importanţă redusă. Propunerea (COD/2005/0020) care a condus la adoptarea acestui regulament conform procedurii de codecizie a fost prezentată de către Comisia Europeană la 15 martie 2005.

REFERINŢE

ActIntrarea în vigoareTermen de transpunere în legislaţia statelor membreJurnalul Oficial

Regulamentul (CE) nr. 861/2007

1.8.2007
Aplicabil începând cu 1.1.2009 (art. 25: 1.1.2008)

-

JO L 199 din 31.7.2007

Ultima actualizare: 27.08.2007
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii