RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 15 limbi
Limbi noi disponibile:  CS - HU - PL - RO

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Orientări privind restricţiile verticale

Aceste orientări oferă un cadru pentru a ajuta companiile să îşi evalueze singure, de la caz la caz, compatibilitatea acordurilor verticale cu normele de concurenţă ale Uniunii Europene (UE). Orientările descriu metoda de analiză şi politica de aplicare folosite de Comisie în cazurile individuale care privesc acordurile verticale în conformitate cu articolul 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

ACT

Comunicarea Comisiei din 10 mai 2010: Orientări privind restricţiile verticale [SEC (2010) 411 final].

SINTEZĂ

Articolul 101 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) interzice acordurile care pot aduce atingere comerţului dintre ţările Uniunii Europene (UE) şi care împiedică, restrâng sau denaturează concurenţa. Acordurile care produc avantaje suficiente pentru a compensa efectele anticoncurenţiale sunt exceptate de la această interdicţie prin articolul 101 alineatul (3) din TFUE.

Acordurile verticale sunt acorduri pentru vânzarea şi cumpărarea de bunuri şi servicii încheiate între companii care acţionează la diferite niveluri ale procesului de producţie sau de distribuţie. Acordurile de distribuţie dintre producători şi comercianţii cu ridicata sau cu amănuntul sunt exemple tipice de acorduri verticale. Acordurile verticale care determină doar preţul şi cantitatea pentru o anumită tranzacţie de vânzare-cumpărare nu restricţionează în mod normal concurenţa. Se poate produce însă o restricţionare a concurenţei dacă acordul conţine restricţii asupra furnizorului sau a cumpărătorului. Aceste restricţii verticale pot să aibă nu doar efecte negative, ci şi efecte pozitive. De exemplu, ele pot ajuta un producător să intre pe o piaţă nouă sau să evite situaţia în care un singur distribuitor „parazitează” eforturile promoţionale ale unui alt distribuitor sau pot permite unui furnizor să amortizeze o investiţie făcută pentru un anumit client.

Adesea, depinde de structura pieţei dacă un acord vertical restricţionează într-adevăr concurenţa şi dacă, într-un asemenea caz, avantajele compensează efectele anticoncurenţiale. În principiu, este necesară o evaluare individuală. Comisia a adoptat însă Regulamentul (UE) nr. 330/2010, Regulamentul de exceptare pe categorii (REC), care creează o zonă de securitate pentru majoritatea acordurilor verticale. Prin exceptare pe categorii, Regulamentul (UE) nr. 330/2010 face inaplicabilă interdicţia din articolul 101 alineatul (1) din TFUE în cazul acordurilor verticale care îndeplinesc anumite cerinţe.

Obiectul orientărilor

Prezentele orientări descriu abordarea în cazul acordurilor verticale care nu sunt acoperite de REC. În special, REC nu se aplică în cazul în care cota de piaţă a furnizorului şi/sau a cumpărătorului depăşeşte 30 %. Totuşi, depăşirea pragului de 30 % al cotei de piaţă nu creează o prezumţie de ilegalitate. Acest prag are doar rolul de a face distincţie între acele acorduri care beneficiază de o prezumţie de legalitate şi cele care necesită examinare individuală. Aceste orientări ajută societăţile să efectueze o asemenea examinare.

Orientările stabilesc norme generale pentru evaluarea restricţiilor verticale şi oferă criterii pentru evaluarea celor mai obişnuite tipuri de restricţii verticale: impunerea unei mărci unice (obligaţiile de neconcurenţă), distribuţia exclusivă, alocarea clientelei, distribuţia selectivă, franciza, furnizarea exclusivă, redevenţele de acces iniţial, acordurile de gestiune pe categorii, restricţiile privind vânzarea legată şi preţul de revânzare.

Norme generale pentru evaluarea restricţiilor verticale

Comisia aplică următoarele norme generale când evaluează restricţii verticale în situaţiile în care nu se aplică REC.

În cazul unei examinări individuale de către Comisie, Comisiei îi revine sarcina de a demonstra că acordul în cauză încalcă articolul 101 alineatul (1). Întreprinderile care invocă beneficiul articolului 101 alineatul (3) din TFUE au sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite condiţiile necesare.

Evaluarea efectelor unui acord vertical privind restrângerea concurenţei se va realiza prin analiza situaţiei reale sau probabile în viitor pe piaţa relevantă în condiţiile existenţei restricţiilor verticale, în comparaţie cu situaţia care ar fi existat în absenţa respectivelor restricţii verticale.

Un acord este susceptibil să aibă efecte anticoncurenţiale semnificative atunci când cel puţin una dintre părţi are sau obţine un anumit grad de putere de piaţă şi acordul contribuie la crearea, menţinerea sau consolidarea acestei puteri de piaţă sau permite părţilor să exploateze această putere de piaţă.

Efectele negative pe care le pot produce restricţiile verticale asupra pieţei şi pe care legislaţia UE în domeniul concurenţei îşi propune să le împiedice sunt următoarele:

  • blocarea pieţei pentru alţi furnizori sau alţi cumpărători;
  • reducerea concurenţei şi facilitarea coluziunii între furnizor şi concurenţii acestuia;
  • reducerea concurenţei dintre cumpărător şi concurenţii acestuia şi facilitarea coluziunii dintre aceştia;
  • crearea de obstacole în calea integrării pieţei.

Pe o piaţă în care distribuitorii individuali comercializează marca/mărcile unui singur furnizor, restrângerea concurenţei dintre distribuitorii aceleiaşi mărci va duce la reducerea concurenţei în cadrul mărcii între aceşti distribuitori. Totuşi, dacă există o concurenţă acerbă între mărci, este puţin probabil ca reducerea concurenţei în cadrul mărcii să aibă efecte negative asupra consumatorilor.

Acordurile exclusive sunt, în general, mai în detrimentul concurenţei decât acordurile neexclusive. De exemplu, în temeiul unei obligaţii de neconcurenţă, cumpărătorul nu poate să achiziţioneze decât o singură marcă. Pe de altă parte, impunerea unui volum minim de achiziţii poate lăsa cumpărătorului libertatea de a achiziţiona bunuri concurente, gradul de blocare a pieţei fiind deci (mult) mai scăzut.

Restricţiile verticale referitoare la produsele fără marcă sunt, în general, mai puţin dăunătoare decât restricţiile care afectează distribuţia de produse de marcă. Distincţia între produsele fără marcă şi cele de marcă va coincide adesea cu distincţia între produsele intermediare şi produsele finale.

Este important să se recunoască faptul că restricţiile verticale pot avea efecte pozitive, în special prin încurajarea concurenţei pe alte criterii decât cel al preţului şi prin stimularea creşterii calităţii serviciilor. Cele mai justificate din punctul de vedere al creşterii eficienţei sunt, în general, restricţiile verticale cu o durată limitată, care contribuie la introducerea pe piaţă a unor noi produse complexe protejând investiţiile specifice unei relaţii contractuale sau facilitând transferul de know-how.

Ultima actualizare: 03.12.2010
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii