RSS
Index alfabetic
Aceasta pagina este disponibila în 23 limbi
Limbi noi disponibile:  BG - CS - ET - GA - LV - LT - HU - MT - PL - RO - SK - SL

We are migrating the content of this website during the first semester of 2014 into the new EUR-Lex web-portal. We apologise if some content is out of date before the migration. We will publish all updates and corrections in the new version of the portal.

Do you have any questions? Contact us.


Mecanismul resurselor proprii

Chestiunea resurselor proprii este foarte importantă sub aspect politic: originea resurselor determină raportul între cetăţeni, statele membre şi instituţiile comunitare, implicând, în acelaşi timp, chestiunea autonomiei financiare a Comunităţilor. Dezbaterea privind resursele proprii ale Comunităţii este legată de dezbaterea mai amplă privind viitorul integrării europene şi, astfel, de confruntarea între cele două viziuni, şi anume federalismul şi inter-guvernamentalismul.

Decizia din 1970 privind resursele proprii face distincția între Comunităţi şi alte organizaţii internaţionale a căror finanţare se bazează pe contribuţiile statelor membre.

Spre o autonomie financiară a UE: de la contribuţiile naţionale la resursele proprii

În ceea ce priveşte finanţarea Comunităţii Economice Europene, Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 a prevăzut o perioadă de tranziţie pentru contribuţiile naţionale, înainte de a se face trecerea la un sistem de resurse proprii. Principiul resurselor proprii era deja stabilit la articolul 201 din tratat: „Bugetul este finanţat integral din resurse proprii, fără a aduce atingere altor venituri”. Resursele proprii pot fi definite ca mijloace de finanţare proprii şi independente de statele membre. Este vorba de venituri atribuite definitiv Comunităţii pentru finanţarea bugetului său şi care îi revin de drept, fără a mai fi necesară vreo decizie ulterioară a autorităţilor naţionale. Statele membre sunt astfel obligate să pună la dispoziţia Comunităţii aceste venituri pentru a finanţa bugetul comunitar.

O primă tentativă de a transfera resursele proprii „tradiţionale”, şi anume taxele vamale şi prelevările agricole rezultate din politicile comunitare (uniunea vamală şi politica agricolă comună), a eşuat în 1965 din cauza opoziţiei Franţei, care a dus la Compromisul de la Luxemburg. Perioada de tranziţie, care ar fi trebuit să preceadă trecerea în 1966 la o finanţare menită să garanteze un anumit nivel de autonomie Comunităţii, nu a fost respectată. Decizia privind această trecere a fost luată de şefii de stat şi de guvern de abia cu ocazia summitului de la Haga din 1969, într-un efort de relansare a Comunităţii după o perioadă mai dificilă. Ulterior, Consiliul a adoptat o decizie prin care s-au atribuit Comunităţilor (rezultate din Tratatul de Fuziune din 8 aprilie 1965) resurse proprii destinate să acopere toate cheltuielile acestora. Decizia din 21 aprilie 1970 a marcat astfel trecerea de la contribuţiile statelor, prin care acestea puteau exercita o anumită presiune asupra politicilor comunitare, la o finanţare autonomă din resurse proprii „tradiţionale” (prelevări agricole, taxe vamale) şi o resursă bazată pe taxa pe valoarea adăugată (TVA).

Provenienţa resurselor proprii

Resursele proprii tradiţionale (RPT) sunt considerate ca resurse proprii „prin natura lor”, fiind vorba de venituri colectate în cadrul politicilor comunitare, şi nu venituri obţinute de la statele membre cu titlu de contribuţii naţionale. Resursele proprii actuale provin din taxe vamale, taxe agricole, cotizaţii pentru zahăr, o cotă aplicată bazei armonizate a taxei pe valoarea adăugată (TVA) şi o cotă prelevată din venitul naţional brut (VNB).

  • Taxe vamale. Taxele vamale sunt percepute la frontierele externe asupra importurilor. Tariful vamal a devenit un tarif vamal comun în 1968, cu doi ani mai devreme decât se prevăzuse iniţial. Tratatul de la Roma a prevăzut taxele vamale ca primă resursă atribuită Comunităţii Economice Europene (CEE) pentru finanţarea cheltuielilor sale. Taxele vamale aferente Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) au fost integrate în această resursă începând cu 1988.
  • Resurse agricole. Cele mai importante resurse din această categorie sunt taxele agricole, denumite iniţial prelevări agricole. Acestea au fost instituite în 1962 şi au fost transferate Comunităţii prin Decizia din 21 aprilie 1970. Iniţial, taxele agricole erau taxe care variau în funcţie de preţurile de pe piaţa mondială şi cea europeană. Odată cu transpunerea acordurilor comerciale multilaterale (Runda Uruguay, aprilie 1964) în dreptul comunitar, nu se mai face nicio distincție între taxele agricole şi taxele vamale. Taxele agricole sunt pur şi simplu taxe aplicate asupra importurilor de produse agricole din ţările terţe.

La acestea, se adaugă cotizaţiile pentru producţia de zahăr, de izoglucoză şi de sirop de inulină. Aceste cotizaţii sunt percepute producătorilor de zahăr din cadrul Comunităţii, spre deosebire de taxele aplicate asupra importurilor agricole. În prezent, Decizia din 2000 privind sistemul de resurse proprii permite statelor membre să reţină 25 % din resursele proprii tradiţionale ale Comunităţii cu titlu de costuri de colectare.

  • Taxa pe valoarea adăugată (TVA). Resursele TVA au fost instituite prin Decizia din 21 aprilie 1970, deoarece resursele proprii tradiţionale nu mai erau suficiente pentru finanţarea bugetului comunitar. Din cauza unor întârzieri suplimentare legate de necesitatea armonizării bazei TVA, această resursă complexă a fost aplicată pentru prima dată doar începând cu 1980. Aceasta se obţine prin aplicarea unei anumite cote asupra unei baze determinate în mod uniform. Între 1988 şi 1994, baza a fost stabilită la 55 % din produsul naţional brut (PNB) al statelor membre. Începând cu 1995, aceasta nu poate depăşi 50 % din PNB în cazul statelor membre al căror PNB pe cap de locuitor este mai mic de 90 % din media comunitară. Această limitare a fost extinsă treptat între 1995 şi 1999, iar acum se aplică tuturor statelor membre.

Decizia din 1970 a limitat cota maximă de colectare din resursa TVA la 1 % dintr-o bază determinată. A doua decizie privind resursele proprii din 7 mai 1985 a crescut această cotă la 1,4 % începând cu 1 ianuarie 1986, moment care a coincis cu extinderea iberică. Această creştere era menită să finanţeze costurile extinderii. A patra decizie privind resursele proprii din 31 octombrie 2004 a organizat revenirea treptată la limita de 1 % între 1995 şi 1999, îndeosebi din considerente de echitate. În sfârşit, decizia din 2000 privind resursele proprii, în prezent în vigoare, a redus cota maximă la nivelul său actual de 0,5 % din baza TVA armonizată şi plafonată.

  • Venitul naţional brut (VNB). Consiliul a decis în 1988 instituirea unei a patra resurse proprii bazate atunci pe produsul naţional brut (PNB), care urma să înlocuiască TVA ca resursă de echilibrare a bugetului. Această decizie din 24 iunie 1988 a stabilit, de asemenea, un plafon al resurselor proprii în ansamblul lor, ca procent din PNB, care în 1988 era de 1,14 %, iar în 1999 de 1,27 %. Actuala decizie privind resursele proprii extinde aplicarea Sistemului european de conturi naționale și regionale din 1995 (SEC 95) la bugetul UE. În cadrul SEC 95, conceptul de produs naţional brut (PNB) a fost înlocuit cu cel de venit naţional brut (VNB). Astfel, în noua decizie, PNB este înlocuit cu VNB, în sensul stabilirii resurselor proprii. Totuşi, pentru a menţine neschimbat cuantumul resurselor financiare puse la dispoziţia Comunităţilor, plafonul resurselor proprii ca procent din venitul naţional brut al UE a fost adaptat. Noul plafon corespunde unui procent de 1,24 % din VNB al UE.

Resursa VNB se obţine din aplicarea unei cote stabilite anual în cadrul procedurii bugetare asupra unei baze reprezentând suma veniturilor naţionale brute la preţurile pieţei. Resursa se calculează ca diferenţa între cheltuieli şi suma tuturor celorlalte resurse bugetare. Aceasta este o resursă-cheie; care nu numai că finanţează cea mai mare parte a bugetului, ci determină şi plafonul bazei TVA, repartizarea finanţării aferente compensării britanice şi plafonul resurselor totale de care poate beneficia Comunitatea.

Resursele proprii sunt puse lunar la dispoziţia Uniunii de către statele membre, fiind transferate într-un cont de „resurse proprii” deschis de Comisie, în mod normal, la băncile centrale naţionale. Resursele proprii tradiţionale sunt transferate lunar, pe măsură ce sunt colectate. În ceea ce priveşte resursele TVA şi VNB, acestea sunt puse la dispoziţia Comisiei în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, în cuantum de 1/12 din suma estimată în bugetul comunitar. Având în vedere nevoile specifice ale cheltuielilor agricole, Comisia poate solicita, totuşi, statelor membre să efectueze transferul anticipat al sumelor ce reprezintă resurse bazate pe VNB şi/sau TVA cu o lună sau cu două luni înainte în primul trimestru al anului.

Alte venituri. Bugetul UE nu este finanţat integral din resurse proprii, ci şi din impozite şi prelevări asupra veniturilor personalului, din dobânzi bancare, din contribuţiile ţărilor terţe la anumite programe comunitare (de exemplu, în domeniul cercetării), din rambursarea ajutoarelor comunitare neutilizate, din dobânzile de întârziere, precum şi din soldul exerciţiului financiar precedent.

Excepţia britanică

Consiliul de la Fontainebleau din 1984 a decis introducerea compensației britanice. Acest mecanism oferă Regatului Unit o compensaţie echivalentă cu 0,66 % din soldul său net negativ. Finanţarea compensaţiei în favoarea Regatului Unit se repartizează între celelalte state membre în funcţie de ponderarea lor în VNB-ul UE, cu excepţia Germaniei, Austriei, Ţărilor de Jos şi Suediei, a căror contribuţie a fost redusă cu trei pătrimi. Această sarcină este redistribuită între celelalte douăzeci şi două de state membre.

 
Ultima actualizare: 04.09.2007

Consultaţi şi

Pentru mai multe informaţii cu privire la resursele proprii, a se consulta site-urile:

  • Direcţiei Generale (DG) BUGET (DE) (EN) (FR)
Aviz juridic | Despre site | Căutare | Contact | Începutul paginii