I. Istoria cooperării monetare

(a) Sistemul monetar european (SME)

În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre dolar şi preţul oficial al aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după al doilea război mondial. Acest lucru pune capăt cursurilor de schimb valutar fixe. În vederea instituirii propriei uniuni monetare, ţările UE decid să reducă la 2,25% marjele de fluctuaţie între monedele europene prin intervenţie concertată la nivelul pieţei valutare.

Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME) care devine operaţional în martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:

• o monedă de referinţă denumită ecu: un „coş monetar” format din monedele tuturor statelor membre;
• un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată de ECU; marje de fluctuaţie de 2,25% sunt autorizate în jurul cursurilor de schimb bilaterale;
• mecanism de credit: fiecare stat transferă 20% din rezervele sale în devize şi aur într-un fond comun.

Comercianţii din pieţele din Ljubljana au schimbat tolarul sloven cu moneda
euro la 1 ianuarie 2007.

(b) De la SME la UEM

Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastantă. În 1992, după reunificarea Germaniei şi ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în Europa, lira italiană şi lira sterlină părăsesc SME. În august 1993, ţările aparţinând SME decid să mărească temporar şarpele monetar european (marjele de fluctuaţie ale cursului de schimb) la 15%. Între timp, pentru a împiedica fluctuaţii importante de schimb valutar între monedele europene şi în vederea eliminării devalorizărilor competitive, guvernele Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune monetară veritabil şi să introducă o monedă unică.

În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii Europene adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice şi monetare . Acest plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană, adoptat de către Consiliul European în decembrie 1991.

A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:

• înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor membre UE;
• independenţa băncilor centrale naţionale;
• reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 ţări adoptă moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Ţărilor de Jos, Portugaliei şi Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie 2001). Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană înlocuieşte IME, devenind responsabilă de politica monetară, care este definită şi pusă în aplicare în euro.

La 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro sunt puse în circulaţie în aceste 12 ţări din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naţionale sunt retrase din circulaţie. Din acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacţiile bancare şi operaţiunile cu numerar, în cadrul ţărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai mult de două treimi din populaţia UE.

(b) Criteriile de convergenţă

Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergenţă pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt:

• stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5% ratele medii de inflaţie ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie;
• rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie;
• deficitele: deficitele bugetare naţionale trebuie să fie sub 3% din PNB;
• datoria publică: nu poate depăşi 60% din PNB;
• stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele marjei de fluctuaţie autorizate pentru cei doi ani anteriori.

Euro: Moneda unică a peste 310 milioane de cetăţeni ai UE.

(c) Pactul de Stabilitate şi de Creştere

Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate şi de Creştere în iunie 1997. Acesta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permiţând sancţionarea financiară a unui stat membru din zona euro care se expunea unui deficit bugetar mai mare de 3%. Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fost revizuit în martie 2005.

(d) Eurogrupul

Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniştrilor de finanţe ai statelor membre din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor economice, monitorizarea politicilor bugetare şi financiare ale statelor din zona euro, precum şi reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaţionale

(e) Noile state membre şi UEM

Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor îndeplini criteriile necesare. Slovenia este primul dintre noile state membre de la extinderea din 2004 care a făcut acest lucru şi care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007, fiind urmată, un an mai târziu, de Cipru şi Malta.