I. Politicile de solidaritate

Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea pieţii unice (a se vedea Capitolul 6, „Piaţa unică“) şi de a corecta orice dezechilibre prin măsuri structurale, venind astfel în sprijinul regiunilor defavorizate sau al sectoarelor industriale care întâmpină dificultăţi. Nevoia imperativă de solidaritate între statele şi între regiunile UE a devenit încă mai stringentă ca urmare a recentei aderări a celor 12 noi ţări membre cu venituri sensibil inferioare faţă de media UE. În acelaşi timp, UE are datoria să contribuie la restructurarea acelor sectoare economice care au fost grav afectate de creşterea rapidă a concurenţei internaţionale.

(a) Ajutor regional

Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre ţările bogate spre cele sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru sprijinirea inserţiei profesionale a tinerilor şi a şomerilor de lungă durată, pentru modernizarea agriculturii şi pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate.

Fondurile alocate acţiunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 se concentrează asupra următoarelor trei obiective:

• Convergenţă. Scopul este acela de a ajuta ţările şi regiunile cele mai slab dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană prin îmbunătăţirea condiţiilor pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă. Acest obiectiv poate fi realizat doar investind în capitalul fizic şi uman, în inovaţie, în societatea cunoaşterii, în adaptabilitatea la nou, în protecţia mediului şi în eficienţa administrativă.
• Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă. Ţinta este creşterea competitivităţii, a nivelurilor ocupării forţei de muncă şi a atractivităţii regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai puţin dezvoltate.) Metoda de îndeplinire a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice şi sociale şi de a promova inovaţia, spiritul întreprinzător, protecţia mediului, accesibilitatea, adaptabilitatea şi dezvoltarea unor pieţe ale forţei de muncă mai favorabile incluziunii sociale.
• Cooperare teritorială europeană. Scopul este de intensificare a cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi inter-regionale. UE urmăreşte prin aceasta promovarea unor soluţii comune la problemele de aceeaşi natură întâlnite de autorităţile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală şi costieră, cultivarea relaţiilor economice şi stabilirea unor reţele între întreprinderile mici şi mijlocii (IMM).

Aceste obiective vor fi finanţate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adăuga la contribuţiile existente ce provin din sectorul privat şi din partea administraţiei naţionale şi regionale, fie vor stimula investiţiile din aceste direcţii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale şi de coeziune.

• Fondul european de dezvoltare regională(FEDR) , primul dintre fondurile structurale, finanţează consolidarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, prin reducerea disparităţilor dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale şi a ajustării structurale a economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor industriale aflate în declin.
• Fondul Social Europe(FSE) , cel de-al doilea fond structural, finanţează iniţiative destinate formării profesionale şi creării de locuri de muncă.
• Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune , folosit pentru finanţarea proiectelor referitoare la infrastructura de transport şi la protecţia mediului înconjurător în acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din media UE.

(b) Politica agricolă comună (PAC)

Obiectivele PAC , astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din 1957, au fost în mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă; stabilizarea pieţei; aprovizionarea consumatorilor la preţuri rezonabile; modernizarea infrastructurii agricole. Şi alte principii adoptate de-a lungul timpului au funcţionat bine. Consumatorii se bucură de siguranţa ofertei, iar preţurile produselor agricole sunt menţinute la un nivel stabil, protejate de fluctuaţiile de pe piaţa mondială.

Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reuşite. Producţia a crescut mult mai rapid decât consumul, exercitând o presiune considerabilă asupra bugetului UE. Pentru a rezolva această problemă, politica agricolă a trebuit redefinită. Această reformă începe să dea rezultate. Producţia a fost încetinită. Agricultorii sunt în prezent încurajaţi să folosească metode agricole durabile care să ocrotească mediul, să protejeze zonele rurale şi să contribuie la ameliorarea calităţii şi siguranţei alimentare .

Producerea alimentelor cu care ne hrănim: calitatea este
la fel de importantă ca şi cantitatea.

Noul rol al populaţiei agricole este acela de a asigura un anumit nivel al activităţii economice în fiecare zonă rurală şi de a proteja diversitatea peisajului rural european. Această diversitate, împreună cu relaţia armonioasă a oamenilor cu natura, recunoscută ca o veritabilă „civilizaţie rurală“, constituie o parte importantă a identităţii europene.

Uniunea Europeană ar dori ca Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) să pună mai mult accent asupra calităţii alimentelor, să sublinieze principiul precauţiei şi să urmărească bunăstarea animalelor. De asemenea, Uniunea Europeană a început reforma politicii sale în domeniul pescuitului. Scopul este de a reduce supraîncărcarea flotelor sale de pescuit, de a proteja stocurile de peşte şi de a asigura sprijinul financiar ce le-ar permite comunităţilor de pescari să întreprindă şi alte activităţi economice.

(c) Dimensiunea socială

Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalităţile cele mai evidente din cadrul societăţii europene. Fondul Social European (FSE) a fost înfiinţat în 1961 pentru a încuraja crearea de locuri de muncă şi pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un gen de ocupaţie şi/sau dinspre o zonă geografică spre alta.

Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condiţiile sociale în Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar putea rezolva toate problemele antrenate de recesiunea economică sau de subdezvoltarea regională. Mai presus de orice, efectele dinamice ale creşterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul social. Aceste efecte trebuie încurajate printr-o legislaţie care să garanteze un set minimal dar consistent de drepturi. Unele dintre aceste drepturi sunt înscrise în tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul femeilor şi bărbaţilor la remuneraţie egală pentru aceeaşi muncă prestată. Altele sunt stabilite prin directive referitoare la protecţia lucrătorilor (normele privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă) şi standarde esenţiale de siguranţă.

În 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale , stabilind drepturile de care trebuie să se bucure toţi lucrătorii din UE: libera circulaţie; o compensaţie echitabilă; condiţii mai bune de muncă; protecţie socială; dreptul de asociere şi de negociere colectivă; dreptul la formare profesională; tratament egal pentru femei şi bărbaţi; informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor; protecţia sănătăţii şi a siguranţei la locul de muncă; protecţia copiilor, a persoanelor în vârstă şi a persoanelor cu handicap. Carta a fost integrată în Tratatul de la Amsterdam în luna iunie 1997, iar acum se aplică în toate statele membre.

Pe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca şi cele cinci programe care l-au precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a standardelor, UE a introdus un sistem cuprinzător de protecţie a mediului.

Problemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deşeuri, protejarea habitatelor naturale, gaze de eşapament, produse chimice, accidente industriale, calitatea apei de îmbăiere şi crearea unei reţele europene de informare şi asistenţă pentru urgenţe, care să acţioneze în cazul declanşării unor dezastre ecologice de tipul incendiilor forestiere sau resturilor de hidrocarburi provenite din accidente navale sau de exploatare petrolieră în larg.

Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătăţii au fost examinate în planul de acţiune pentru protecţia mediului şi a sănătăţii pentru perioada 2004-2010. Acest plan stabileşte legătura dintre sănătate, mediu şi politicile din domeniul cercetării.

Metodele de exploatare şi prelucrare a resurselor naturale de energie ale
planetei reprezintă un mod eficient de a combate schimbările climatice.

Reglementările europene stabilesc acelaşi nivel de protecţie pe întreg teritoriul UE, dar sunt îndeajuns de flexibile încât să ia în considerare circumstanţele de la nivel local. Sistemul de reglementare este de asemenea actualizat în permanenţă. De exemplu, s-a hotărât revizuirea legislaţiei privind substanţele chimice şi înlocuirea unor reglementări mai vechi, care fuseseră dezvoltate independent, în diferite etape, cu un sistem unic pentru înregistrarea, evaluarea şi autorizarea substanţelor chimice (REACH) .

Acest sistem se bazează pe o bază centrală de date, care va fi administrată de o nouă Agenţie Europeană pentru Substanţe Chimice, cu sediul la Helsinki. Scopul este acela de a evita contaminarea aerului, apei, solului sau imobilelor, de a proteja biodiversitatea şi de a îmbunătăţi sănătatea şi siguranţa cetăţenilor UE, păstrând în acelaşi timp nivelul de competitivitate a industriei europene.

(b) Inovaţia tehnologică

Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea viitoare a Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul tehnologic. Ştiau ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o umbrelă comună. Astfel, în 1958, în paralel cu CEE, au înfiinţat Euratom - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Scopul acestei comunităţi era de a facilita pentru statele membre ale UE exploatarea în comun, în scopuri paşnice, a energiei nucleare. Ca parte a acestor eforturi, a fost creat un Centru Comun de Cercetare (CCC) , compus din nouă institute aflate în patru locaţii distincte: Ispra (Italia), Karlsruhe (Germania), Petten (Ţările de Jos) şi Geel (Belgia).

Cu toate acestea, pe măsură ce inovaţia a căpătat avânt, cercetarea europeană a trebuit să se diversifice, adunând laolaltă oameni de ştiinţă şi cercetători din domenii cât mai variate cu putinţă. UE a trebuit să găsească noi metode de a finanţa munca acestora şi noile aplicaţii industriale ale descoperirilor lor.

Cercetarea comună la nivelul UE a fost concepută pentru a completa programele naţionale de cercetare. Ea se concentrează asupra proiectelor care aduc laolaltă un număr de laboratoare din mai multe ţări europene. De asemenea, sprijină cercetarea fundamentală în domenii precum fuziunea termonucleară controlată (o sursă potenţial inepuizabilă de energie pentru secolul al XXI-lea). În plus, încurajează cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în industrii-cheie, precum sectorul electronicii şi calculatoarelor, care se confruntă cu o concurenţă acerbă din afara Europei.

Cercetarea alimentează creşterea
economică.

Finanţarea cercetării UE se face în principal prin intermediul unei serii de programe cadru. Cel de-al şaptelea program-cadru pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică acoperă perioada 2007-2013. Cea mai mare parte a bugetului de peste 50 miliarde de euro va fi dirijată spre domenii precum sănătatea, sectorul alimentar, cel agricol, al tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, al nanoştiinţelor, cel energetic, al protecţiei mediului, al transporturilor, al securităţii, cel spaţial şi spre ştiinţele socio-economice. Alte programe suplimentare vor promova idei, oameni şi abilităţile lor, prin intermediul cercetării aflate la graniţele dintre domeniile cunoaşterii ştiinţifice, prin sprijinirea cercetătorilor în dezvoltarea carierei lor profesionale şi prin stimularea cooperării internaţionale.

(c) Energie

Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale şi cărbune – reprezintă 80% din consumul energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil fosil se importă din afara UE. În prezent, 50% din necesarul de gaze naturale şi petrol se importă, iar această dependenţă ar putea ajunge la 70% până în 2030. UE va deveni astfel mai vulnerabilă la întreruperea alimentării sau la explozii ale preţurilor cauzate de crize internaţionale. Un alt motiv pentru reducerea consumului de combustibili fosili este acela de a tempera procesul de încălzire globală.

Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei prin utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de energie (în Europa este vorba în special despre surse regenerabile de energie) şi încurajarea cooperării internaţionale. Consumul de energie ar putea scădea cu o cincime până în 2020 dacă s-ar schimba comportamentul consumatorilor şi dacă tehnologiile de ameliorare a eficienţei energetice ar fi întrebuinţate la maxim.