Pe plan economic, comercial şi monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere mondială. Acest gigant economic rămâne totuşi, pentru unii, un „pitic politic”. Aceasta este, bineînţeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o influenţă considerabilă în cadrul organizaţiilor internaţionale cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), organismele specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), şi în cadrul summit-urilor mondiale pentru mediul înconjurător şi dezvoltare.

Nu este mai puţin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe progrese de făcut pe plan diplomatic şi politic, înainte de a se putea exprima la unison în problemele mondiale majore cum ar fi: pacea şi stabilitatea, relaţiile cu Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul Mijlociu şi rolul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Mai mult, sistemele militare de apărare, piatra de temelie a suveranităţii naţionale, rămân sub autoritatea guvernelor naţionale, ale căror legături s-au sudat în interiorul unor alianţe precum NATO.

I. O politică de apărare comună embrionară

Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi politica europeană de securitate şi apărare (PESA), introduse de Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997) şi Nisa (2001), definesc principalele obiective ale Uniunii în domeniul apărării. Pe aceste premise, Uniunea Europeană şi-a dezvoltat „cel de-al doilea pilon”, reunind ansamblul sectoarelor politice în care se aplică metodele interguvernamentale şi în care Comisia Europeană şi Parlamentul European joacă un rol marginal. Deciziile în acest domeniu sunt luate prin consens, cu toate că fiecare stat are dreptul de veto.

(a) Peisajul politic şi strategic în 2006

Adeziunea aproape simultană la NATO şi UE a fostelor ţări comuniste şi orientarea pacifistă adoptată de Rusia au pus capăt la mai bine de o jumătate de secol de război rece. Continentul european conlucrează la menţinerea păcii, iar ţările europene cooperează pentru a lupta împotriva criminalităţii internaţionale, traficului de fiinţe umane, imigraţiei ilegale şi spălării de bani.

Uniunea Europeană extinsă a încheiat acorduri de parteneriat cu vecinii săi, dintre care unii, pe termen mediu, au perspectiva de a adera la UE.

Statele Unite ale Americii au acceptat ca, pentru acţiuni militare în care soldaţii americani nu sunt implicaţi, Europa să poată utiliza o parte din capacităţile logistice ale NATO, cum ar fi reţelele de informaţii, de comunicaţii, de detecţie, echipamentele de comandă şi transport.

Violenţa teroristă ce a zguduit lumea începând cu atacurile din New York şi Washington din 11 septembrie 2001 şi continuând cu atentatele cu bombă de la Madrid în 2004 şi Londra în 2005 au modificat profund peisajul strategic. Ţările europene trebuie să colaboreze mai strâns pentru căutarea de informaţii care să ajute la neutralizarea instigatorilor şi teroriştilor care vor să comită atentate. Cooperarea cu Statele Unite ale Americii şi cu toate ţările care sprijină democraţia şi drepturile omului depăşeşte astăzi cadrul alianţelor defensive tradiţionale.

Întinderea unei mâini de ajutor – soldaţii UE contribuie prin eforturi
la menţinerea păcii în Congo.

(b) Realizări concrete pentru securitate şi apărare

În temeiul Tratatului de la Amsterdam, Javier Solana a fost numit în 1999 Înalt Reprezentant pentru Politica externă şi de securitate comună (PESC).

Statele membre UE au stabilit obiective precise ca parte a îndatoririlor de creare a unei politici de securitate şi apărare europeană, în scopul desfăşurării unei forţe de reacţie rapidă sprijinită naval şi aerian şi susţinerii acesteia timp de un an. Această forţă de reacţie rapidă nu va fi încă o adevărată armată europeană. În schimb, va fi formată din contingentele forţelor armate ale fiecărei naţiuni.

Cu toate acestea, după constituirea Comitetului politic şi de securitate (CPS), a Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) şi a Statului major militar al Uniunii Europene (EUMS), sub autoritatea Consiliului şi situat la Bruxelles, Uniunea are deja instrumentele politice şi militare pentru a efectua misiunile pe care şi le-a propus: misiuni umanitare în afara Europei, operaţiuni de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestionare a crizelor.

Cum tehnologia militară devine din ce în ce mai scumpă şi mai sofisticată, guvernele UE consideră că este imperios necesar să lucreze împreună la fabricarea armelor. Mai mult decât atât, dacă forţele lor armate trebuie să execute misiuni în comun, sistemele lor trebuie să fie interoperaţionale, iar echipamentele suficient de standardizate. Consiliul European de la Tesalonic a decis, în 2003, să creeze o Agenţie Europeană pentru Apărare .

Din 2003, UE a întreprins o serie de misiuni de menţinere a păcii şi de gestionare a crizelor. Cea mai importantă dintre acestea a fost în Bosnia şi Herţegovina, unde misiunea de 7 000 de soldaţi condusă de Uniunea Europeană (EUFOR), a înlocuit în decembrie 2004 trupele NATO de menţinere a păcii.

Uniunea Europeană nu are încheiate totuşi acorduri comerciale specifice cu principalii săi parteneri comerciali din rândul ţărilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii şi Japonia. În acest caz, relaţiile comerciale sunt gestionate prin intermediul mecanismelor OMC. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană caută să dezvolte relaţii bazate pe egalitate şi parteneriat. Cu toate acestea, ţările membre ale UE nu sunt întotdeauna de acord asupra tipului de legături diplomatice, politice şi militare ce trebuie stabilite cu Statele Unite.

Uniunea Europeană îşi extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părţi ale lumii, cum sunt cele din America Latină, America Centrală, China sau India. Acordurile comerciale cu aceste ţări includ, de asemenea, cooperări de ordin tehnic şi cultural.

IV. Africa

Relaţiile dintre Europa şi Africa subsahariană datează de multă vreme. În conformitate cu Tratatul de la Roma din 1957, pe atunci coloniile şi teritoriile de peste mări ale unor state membre au devenit asociate ale Comunităţii. Procesul de decolonizare de la începutul anilor 60 a schimbat această legătură într-o asociaţie diferită, între state suverane.

Una dintre priorităţile Uniunii este să asigure accesul tuturor
la o apă potabilă curată.

Acordul de la Cotonou , semnat în anul 2000 la Cotonou, capitala statului Benin, marchează o nouă etapă in politica de dezvoltare a UE. Acest acord dintre Uniunea Europeană şi ţările din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) este de departe cel mai ambiţios şi mai vast acord încheiat vreodată între ţăril dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare. El a succedat Convenţiei de la Lomé, semnată în 1975 la Lomé, capitala statului Togo, iar apoi a fost treptat adus la zi.

Obiectivul fundamental al acestui vast acord de asistenţă şi de schimb comercial a rămas acelaşi cu cel semnat la Convenţia de la Lomé: este vorba de a „promova şi de a accelera dezvoltarea economică, culturală şi socială a ţărilor ACP şi de a consolida şi diversifica relaţiile lor [cu Uniunea Europeană şi statele sale membre] în spiritul solidarităţii şi interesului reciproc”.

Noul acord merge mult mai departe în comparaţie cu acordurile anterioare, din moment ce s-a trecut de la relaţii comerciale fondate pe accesul pe piaţă la relaţii comerciale într-un sens mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face faţă problemelor cauzate de încălcarea drepturilor omului.

Uniunea Europeană a acordat concesiuni comerciale speciale ţărilor mai puţin dezvoltate, dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou. Practic. din 2005, acestea pot exporta liber toate tipurile de produse pe pieţele UE, în regim de scutire vamală. Fondul European de Dezvoltare finanţează programele de sprijin destinate ACP, graţie unui buget anual de 2 - 3 miliarde de euro.